(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)

Trăieşte la Bucureşti de aproape doi ani şi vorbeşte limba română aproape fără accent, dar cu ezitările începătorilor. Uneori se opreşte la jumătatea frazei ca şi cum ar aştepta o confirmare: o fi declinat bine? oare asta să fie conjuncţia potrivită? Ridică veselă din sprîncene, şi cînd nimereşte, şi cînd greşeşte: îi place să fie corectată - ba chiar insistă s-o întrerup de fiecare dată cînd este cazul. Pe Elena Borrás, traducătoare de română în spaniolă, am întîlnit-o la o cafenea pe strada Dianei, chiar înaintea unei serate literare. Urmăreşte "tot ce mişcă" în literatura contemporană. De plăcere, dar şi dintr-un fel de obligaţie profesională, căci, mai nou, traducătorii au devenit şi promotori literari. (M. M.)

„Oamenii înţeleg eronat că a traduce înseamnă să pui un cuvînt în altă limbă“

Limba română a învăţat-o întîmplător, la Universitatea Salamanca. Nu a fost o alegere conştientă. Era una dintre acele materii opţionale la care nu se înghesuiau prea mulţi studenţi. Cursul era susţinut de Fernando Sanchez Miret, cunoscut, printre altele, ca traducător în limba spaniolă al Jurnalului fericirii de N. Steinhardt. "La cursuri eram atît de puţini, încît nici nu era nevoie de sală de curs, ţineam lecţiile în biroul profesorului nostru." Care a fost "un pedagog minunat", după cum îşi aminteşte Elena Borrás. Apoi a mai studiat, un semestru, la Iaşi - o experienţă plăcută, chiar dacă n-a fost neapărat un cîştig în ceea ce priveşte studiul limbii române. "Cînd stai tot timpul alături de studenţii Erasmus, nu apuci să te integrezi prea bine în peisajul local, nici să vorbeşti limba." În 2010, acelaşi Fernando Sanchez Miret a recomandat-o pe Borrás pentru bursa Institutului Cultural Român destinată traducătorilor de română. Nu s-a aşteptat nici o clipă să o şi obţină (dar a cîştigat-o!). Condiţiile ofer