În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie

În faţa zidului casei mele unde-am primit toate rănile umilitoare,

Trădător am rămas.

Cinic şi flămând.

Ca un porc îmi scot capul din sânge.

Simt sângele cum îmi goleşte toate formele spre calma adâncire,

În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie.

Mi-am pierdut carnea,umorile abundente, şi

Părul-

Un tigru din cărţile vechi înotând pe firul gălbui al unui păr împietrit văd.

Aş vrea să fiu şi mai musculos.

De fapt,erudiţia e un exerciţiu necesar de absorbţie,

Împrospătează mintea,

Lărgeşte inima.

Cu cât mă adâncesc în actualitate, cu atât mă apucă pofta de lucrurile

necesare ale poeziei.

Coc în mine atâtea strategii,

Aş fi nebun să nu încerc.

Îmi făgăduiesc în fiecare dimineaţă plăcerea asta,

Seara amân.

Ziua trece foarte greu şi

Mă încearcă o spaimă cumplită, căci râvnind spre înălţimi prea mari,

Cred că om nu voi mai putea fi,

După asta.

Există o necesitate în stil a legăturilor unei naturi ascunse, de la Dante

O lumină făcu să apară peste întunericul din Est

Un capital exorbitant.

Cuvinte proaspete şi dense,

Atente la munchiul prisosului lor, îi deveniseră fidele.

Rămăşiţe ale beznei sociale se puteau citi pe fiecare chip fericit.

Era clasa muncitoare.

Cei bogaţi aveau lumina opacă a Occidentului,

Părul le creştea abundent,

Fără adevăr.

Păstrau intact adevărul în ei.

Doar producţie, concedii, existenţă roz peste un mecanim complicat social,

Abundenţă pe dinafară –

Materia unei noi existenţe îi aştepta pe toţi.

Fusese o răzbunare a materiei de la începutul veacului,

Nu un surplus de viaţă pentru o aventură,

Nu.

Nimic nu i se a