Sunt două decenii de când, în jurul datei de 15 august, citesc memorialistică referitoare la închisorile politice din România lui Dej. Nu întâmplător: după cum am scris de mai multe ori, în noaptea de Sfânta Maria din 1952 – iată, cu exact 60 de ani în urmă – au fost arestaţi amândoi părinţii mei.

Data reprezintă o fractură în viaţa mea: un sfârşit, pe cât de brusc, pe atât de neaşteptat, al copilăriei şi începutul unei maturizări precoce. Atunci am aflat de existenţa puşcăriei politice. Anul acesta am recitit cele două cărţi ale Lenei Constante (1909-2007), Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă, pe care le-am comentat în Istoria critică, dar pe care am simţit nevoia de a le relua ca să-mi verific o impresie. Pe Lena Constante n-am cunoscut-o personal, deşi am locuit o vreme în acelaşi bloc bucureştean, la două scări distanţă. Nu l-am întâlnit niciodată nici pe Harry Brauner, soţul Lenei. Înainte de a o citi, am aflat câte ceva despre ea de la Neli Pillat, soţia lui Dinu Pillat, care o vizita des după revoluţie, şi de la Grigore Moisil, căsătorit cu sora Lenei. Am descoperit, citind-o, că făcuse parte, ca şi tatăl meu, din echipele de cercetare sociologică ale lui D.Gusti în anii ’30, iar cu mama, cu care era de-o vîrstă, se petrecuse la închisoarea de la Dumbrăveni în 1954. Impresia de care vorbeam nu are totuşi nici o legătură cu persoana Lenei Constante, ci cu o remarcă a ei din cea de-a doua carte.

Lena Constante a fost arestată pentru scurt timp în 1946 şi, apoi, în 1950, şi eliberată pe 14 iulie 1961, după opt ani de „izolator”, povestiţi în prima carte, şi patru de celulă comună, povestiţi în cea de-a doua. Fără nici o vină. Ca şi părinţii mei, ca şi alte zeci de mii de români. La originea întemniţării a stat un denunţ calomnios, care a condus la o înscenare judiciară monstruoasă. Imediat după război, Brauner a apelat la Lucreţiu Pătrăşcanu c