- Editorial - nr. 169 / 31 August, 2012 In luna ianuarie a anului 1944, al patrulea al refugiului ardelenilor, in urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, prin care nordul Ardealului era dat, de puterile garante – Germania nazista si Italia fascista – printr-un rusinos rapt, Ungariei horthyste, aparea, la Bucuresti, sub ingrijirea lui George Togan, cartea "Ne cheama Ardealul (Cantarea patimirii din urma)”. Era cuprinsa in paginile ei o parte a poeziei refugiului ardelenesc, a celor obligati sa plece in pribegie, ocupantii vremelnici comitand crimele abominabile de la Ip, Traznea, Muresenii de Campie, Sucutard, Prundu Bargaului. Se spune ca, in vremuri grele, de restriste, ale incercarilor, omul dovedeste taria lui morala. Plecati de pe melagurile pe care s-au nascut, unde au trait parintii, mosii si stramosii lor, poetii cuprinsi in acea antologie, pentru care idealul national, cel al patriei intregite prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, Romania Mare, era focul sacru al trairilor acelor ani de zbucium, de durere, dar si de speranta. O carte a dramei refugiului ardelenesc, "drama fratilor de sange, de grai, de credinta si cruce...”. De acolo, din trista pribegie, ei se intorceau, cu gandul si cu condeiul, in locurile ivirii lor in viata, ca apele care se intorc la izvoare, intr-un moment al Romaniei, facuta de inaintasi intreaga, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, dar indurerata si rupta, in acel moment al furtunoasei istorii, si la vest, si la est, si la nord, si la sud. "Transilvanie, gura de rai, ce mare vant/ Trece astazi peste bunul tau pamant,/ Sa ne mane zboru-n alta parte,/ Sa se-nece inima in apa marilor moarte.” – exclama George Popa. "Ceea ce face astazi ca sa vibreze si sa clocoteasca sangele in vinele noastre este focul ce ne dogoreste sufletele dupa un colt de tara rapit: Ardealul!” – scria George Togan. Partea nordica a Ardealului, "pamant ero