Pe Splaiul Unirii, îi zic. Mă duce şi mă lasă într-un loc. Nu prea seamănă a splai. O fi pe aici vreun râu subteran, îmi zic. De găsit, nu găsesc. Apare o poştăriţă. Ce bulevard e ăsta? Bulevardul Unirii, zice. Nu-i Splaiul Unirii? Nu. Şi Splaiul unde e? Mai încolo. Mai merg ce mai merg şi, la capătul bulevardului, întâlnesc un pâlc de taximetrişti. Îl întreb pe unul: care-i Splaiul Unirii? |sta e. Amici, mă gândesc, sunteţi idioţi!

Se întâmplă şi la case mari. Citesc pe teletextul de la TV5: „S-au dat lupte nocturne luni dimineaţa la Damasc.”

„Iubirea e un lucru efemer,

Aşa că am să-ţi cumpăr un boldozèr.”

După o serie nu chiar scurtă de eseuri critice substanţiale, în stil tradiţional, după ce a lansat o teorie cu un vocabular bogat şi indigest, iată-l pe Genette, bătrânul, acum, Genette, acumulând în, deja, trei tomuri pagini, parţial autobiografice, cu totul libere de orice obligaţii, fără numai o precizie a frazei şi gândirii, o ironie care aşteaptă puţin la colţ şi nu întârzie să vină, cărora, din secolul optsprezece, al inteligenţelor bine strunite, încoace, nu-i găsesc egal.

Comentează sensul peiorativ al demonstrativului ce. Ce gouvernement!, exemplifică el. Nenorocitul ăsta de guvern! Noi avem ceva şi mai bun: ţara asta! Ţara aceasta n-ar spune nimic.

„…cine spune «conştiinţă» spune deja «examen».” Examen de conştiinţă, deci. Într-adevăr. Cât timp din viaţă n-am pierdut făcându-mi reproşuri! Şi cum am mult timp de pierdut…

Genette mă răsplăteşte pentru încântarea cu care-l citesc recunoscând fără fasoane, cum recunosc şi eu, că n-a parcurs niciodată în întregime cărţi pe care le-a lăudat. Regăsesc: Somnambulii, Omul fără calităţi, Valurile şi – despre care am scris o carte – Caietele lui Valéry. Moartea lui Vergiliu i-a scăpat.

Iar Maruca Cantacuzino recunoaşte în memoriile ei cât