Diagnosticul pus de dl prim-ministru Victor Ponta, când a aflat despre decizia Curții Constituționale de a declara invalid referendumul din 29 iulie 2012 (reamintesc: „Suntem doar la guvernare, nu la putere“), ne arată că politicianul român crede că a fi în fruntea puterii executive din România înseamnă să poată decide despre orice, oricum, oricând. Trezirea la realitate este dură și nemiloasă. Într-o societate democratică, bazată pe economia de piață, un prim-ministru are puteri nelimitate doar asupra familiei sale – deși știu prim-miniștri români care erau puternic dominați de propriile consoarte. În exercițiul funcțiunii, primul-ministru depinde de miniștri și secretari de stat, de parlament, de cadrele din partid, de instituțiile internaționale și de mersul trenurilor. Am adăugat „mersul trenurilor“ pentru a arăta că spațiul de manevră al unui prim-ministru este limitat din multe părți și de multe instanțe. Singura cale prin care un prim-ministru în România poate să-și extindă aria de decizie este să aibă un program de guvernare centrat pe agenda publică și să obțină sprijinul majorității publicului pentru punerea lui în aplicare.

Știind acest lucru, putem interpreta simplu cele întâmplate în această vară. Demiterea lui Traian Băsescu și referendumul nu erau puncte importante pe agenda publică a românilor în iunie 2012. Dar, dacă USL a hotărât să înceapă această acțiune, publicul i-a urmat, deoarece era pregătit deja să-și afirme neîncrederea în președinte. Traian Băsescu își irosise singur capacitatea de a genera încredere publică, așa că era evident încă din prima zi a campaniei pentru referendum că răspunsul la întrebarea privind demiterea sa ar fi fost favorabil.

S-a întâmplat însă că USL a acceptat cvorumul la acest referendum (respectiv pragul de 50% plus 1 din lista de votanți), ceea ce ar fi trebuit să modifice complet structura campaniei