Prinţul meu cu ochi albaştri
Era o zi frumoasă de mai. Razele aurii ale soarelui îmi mângâiau faţa. Florile de pe aleea casei noastre îşi învioraseră culorile şi parfumul. Mirosea ca în rai. Locuiam într-un cartier mărginaş al Bucureştiului, într-o căsuţă mică, dar curată. De când mama murise, ucisă de o boală necruţătoare, trebuia să am grijă şi de cele două surori mai mici decât mine. Mă grăbeam să ajung la doamna Matilde, unde munceam de câţiva ani, ajutând-o în gospodărie.
Fiul ei cel mic, Radu, elev în clasa a XII-a la liceu, împlinea 18 ani şi se făcea petrecere mare, de majorat, cu colegii şi colegele lui. Radu era mai mare decât mine cu doi ani şi îl simţeam ca pe un frate, care îmi lua apărarea când eram jignită de alţi copii. Era un băiat frumos, cu trup atletic, lucrat la sala de forţă, şi cu doi ochi mari şi albaştri, care se întunecau când îl supărai cu ceva. Îl plăceam pe Radu, dar ştiam că nu puteam îndrăzni prea mult. El era frumos şi dintr-o familie înstărită. Eu, Crenguţa, aşa cum îmi spuneau ai mei, proveneam dintr-o familie săracă, cu mamă româncă şi tată ţigan. Deşi pe la spate unii îmi mai spuneau "ţigăncuşa”, am avut noroc că am moştenit tenul alb al mamei, şi ochii de foc ai tatălui meu. Tot de la tata moştenisem şi părul negru, ondulat, pe care-l împleteam într-o coadă la spate. De multe ori, Radu intra ca o furtună în bucătărie, ciugulea în grabă din ce-i plăcea, mă săruta pe obraz şi mă tachina, spunându-mi:
- Ce face ţigăncuşa mea astăzi? Cum stă cu amorul? Mă cam îmbufnam, dar mă obişnuisem şi îi răspundeam:
- Ţiganca face bine, dar prinţul Radu? Râdea şi pleca...
Au început să sosească invitaţii. Am remarcat toaletele fetelor, care pentru mine erau superbe. Un sâmbure de invidie mi se cuibărise în suflet, dar, ocrotitor ca de obicei, Radu îmi aducea la bucătărie
