Daniel Moşoiu, Poeme din mers, ediţia a doua, Editura Caiete silvane, Zalău&Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 100 pagini, ilustraţii de Marian Coman.

Ediţia de acum are mai degrabă rolul unei resuscitări, obişnuită, de altminteri, în condiţiile circulaţ iei cărţilor în România de azi. În 1999, volumul a primit Premiul de Poezie „Aurel Dumitraşcu” şi a apărut, discret, la Editura Timpul. Autorul a debutat în „Tribuna”, în 1991, pe vremea studenţiei la Filozofie („e o chestie / aşa extraordinară să fii student la filozofie / nici nu vă daţi seama e lucrul dracului / deaici poţi ieşi cioran…”).

Omul de radio meticulos, prezent cu supleţe în viaţa literară a Clujului, s-a retras într-o producţie literară mai degrabă avară, presărată prin reviste ori volume colective. Asta în ciuda unei primiri foarte bune încă de la debut, când Ion Mureşan saluta poemul existenţei comune ivit din „hăţişul întâmplărilor mărunte,” ca „un jurnal de bord al lui Diogene, plictisit de înţelepciune, sătul de marile teme”; Petru Poantă – „dezinvoltura fermecătoare a unui discurs de o ingenuitate foarte bine simulată”; Constantin Cubleşan – prospeţimea şi vigoarea plus un substrat „subversiv”. Toate acestea sunt, de fapt, încercări de a defini o poezie greu de prins în formule: are destulă vioiciune nonconformistă, chiar iconoclastă, pentru a-şi onora vârsta (s-a născut în 1969), dar păstrează şi o anume cuminţenie melancolică, sub presiunea lecturilor din moderni. O oarecare pendulare între limita asumată şi revoltă am constatat la mulţi dintre scriitorii cu o jumătate de viaţă petrecută sub un regim, iar cealaltă jumătate, sub alt regim. Adolescenţi în preajma lui 1989, sunt, adesea, hărţuiţi între perspective derutante şi confuze. Scrisul lor e de tranziţie, traversează acomodări din mers, nu totdeauna line. Cei abia născuţi în jurul lui 1989 se adaptează fără intermedia