Au trecut ceva ani (și s-au schimbat câteva ture de guvernare pe la noi) de când am scris un text cu titlul ”Un scriitor bun e o un scriitor mort”. Mai exact un ”scriitor bun” e acel scriitor în memoria căruia se pot organiza depuneri de coroane, zile și sindrofii festive la care să bifeze prezența și onor politicienii în căutare de recunoaștere intelectualicistă. Unde să ”dea bine” că sunt văzuți. Cu un scriitor în viață nu știi niciodată ce să faci. Unde să îl pui. Pentru că atunci când ți-e lumea mai dragă (sau, după caz, mai grea) îți arde o copită. Că așa e el, scriitorul real (exclus sinecuriștii și pupinii), mai independent din fire și nu știi niciodată, dimineața, pe ce parte se trezește.

N-a trecut prea multă vreme (pentru a fi uitată isprava) de când Herta Muller i-a pus la colț, pe coji de nucă, pe ”intelectualii lui Băsescu”, pentru mult prea exagerata aură de dizidenți anti-comuniști pe care și-au construit-o după 89. Motiv pentru care, cultura oficială autohtonă a lăsat-o pe cât s-a putut pe dinafară, contestându-i apartenența la spiritualitatea românească (pe motiv că, deși majoritatea scrierilor ei se inspiră și se raportează la spațiul românesc, nu sunt în limba română). Mă rog, fenomenul nu e nou: Kafka a ”primit” o statuie în Praga doar în 2004 (la 80 de ani de la moartea lui), iar ”Insuportabila ușurătate a ființei”, carte de prim raft a lui Milan Kundera, a fost tradusă și publicată în cehă doar în 2006, la 24 de ani de la lansarea ei în Franța.

Controversa pe care a deschis-o Herta Muller cu grupul din jurul lui Liiceanu a atras atenția nu doar criticilor de bună-credință, ci și politrucilor care s-au folosit de ea pentru a ataca. Disputa referitoare la verticalitatea breslei literare s-a transformat într-o confruntare politică. E evident cine a atacat-o și cine i-a susținut poziția laureatei Nobel.

Cine a văzut în afirmațiil