Întreaga lume muzicală, întreaga Franţă, sărbătoresc în acest an, chiar în zilele sfârşitului de august, împlinirea unui secol şi jumătate de la naşterea unuia dintre marile genii ale culturii universale, ale culturii franceze, cel care a fost Claude Debussy.

A cunoscut gloria târzie dar temeinică pe care i-o aduc deceniile, anii premergători Primului Război Mondial, conflagraţie dureroasă căreia nu îi supravieţuieşte. Incă din timpul vieţii a primit cununa de lauri privind recunoaşterea pe care i-o aduce naţiunea franceză atunci când a fost supranumit Claude de France. Cu peste două sute de ani mai înainte, în deceniile începutului de secol XVIII, un omagiu similar îl primise un alt mare compozitor francez, un rafinat clavecinist, artist de mare forţă a expresiei, apelat încă din timpul vieţii cu sintagma Couperin le Grand. Supleţea liniei melodice, rafinamentul timbral, eleganţa detaliilor se constituie în constante pe care, peste secole, le regăsim la Claude Debussy. A fost mai mult decât un artist al Impresionismului francez de sfârşit de secol XIX, de început de secol XX. Încă din timpul vieţii a devenit o glorie a naţiunii franceze; iar aceasta dată fiind perpetuarea unor date proprii unei spiritualităţi ce porneşte din negura veacurilor, din Evul Mediu, din Renaştere, date ce pot fi recunoscute în continuare şi în zilele noastre. Farmecul indicibil al expresiei, firescul comunicării, eleganţa şi distincţia acesteia, acuitatea gândului ce susţine adresarea, seducţia rafinată sau ironia subtilă nu sunt atribute exclusive ale artei lui Claude Debussy. A fost unul dintre marii novatori ai artei muzicale, ai artei franceze a sfârşitului de secol XIX, ai începutului de secol XX. După Hector Berlioz, după Camil Saint-Saëns, corifei ai artei romantice, muzica franceză părea a-şi fi epuizat resursele. Debussy se întoarce la surse pentru a fundamenta o etapă