Şi te trezeşti râzând, cea de-a treia carte publicată de scriitorul irlandez Philip Ó Ceallaigh, care trăieşte de 12 ani în Bucureşti, este cea mai românească dintre scrierile sale. Trebuie spus de la bun început că la această impresie contribuie din plin şi traducerea foarte abilă semnată de Dan Sociu.

Dacă în prima carte, Însemnări dintr-un bordel turcesc, pitorescul şi exotismul din prozele cu setting esteuropean erau destul de căutate şi făceau deliciul cititorului local, amator de heteroidentificare, în cea de-a doua, Şi dulce e lumina, deşi estompată, „culoarea locală” era încă prezentă. În această a treia carte – primul roman al autorului, fie el şi un microroman –, privirea nu-şi mai ia nicio distanţă faţă de obiectul său. Decorul este Bucureştiul contemporan; între Casa Poporului, vizibilă din aproape orice punct al oraşului, şi străzile desfundate din Centrul Vechi, se desfăşoară, aşa cum poate, viaţa urbană a unui grup de yuppies, cu ieşiri în cluburi şi cafenele, cu despărţiri şi combinări, cu vizite de cuplu, cu beţii, filosofări, cuvinte înghiţite şi prietenii discrete. Naratorul, Vali, scriitor de meserie, trăieşte din producerea de scenarii de televiziune – de menţionat că titlul telenovelei la care lucrează în prezent este Zi după zi – şi e uşor neîndemânatic cu contractele; are o iubită plină de reproşuri şi o casă colonizată de cutiile de pantofi ale acesteia. Mai are şi un prieten care-l trage în piept cu banii, după ce i-a suflat iubita, şi încă unul care administrează fără prea multă bătaie de cap un bar de pe Covaci şi care-l găzduieşte pe Vali după ce acesta decide să-şi lase iubita în plata Domnului şi a propriilor angoase. Una peste alta, un mediu care produce un consistent zgomot de fond, alături de acela, ubicuu, al Bucureştiului: „Am înaintat pe bulevardul imens şi în faţă mi-a apărut Casa Poporului. (...) Ca o catedrală