Pentru că ziarele românești nu par interesate de cultură decît cînd o nouă clădire de patrimoniu e „în pericol“ sau un artist român obține o recunoaștere într-o țară occidentală, știrea că Silviu Purcărete a primit, pentru montarea spectacolului Călătoriile lui Gulliver (la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu), premiul The Bank of Scotland Herald Angel, decernat în cadrul Festivalului de la Edinburgh (un eveniment de categoria A), a făcut, practic, subiectul știrilor de artă de săptămîna trecută. Avînd în vedere că, în ciuda părerii unora dintre cei care au scris, în România, despre acest premiu, spectacolul nu a avut tocmai „premiera mondială“ în Marea Britanie – primele reprezentații au fost susținute la începutul verii, în timpul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – , succesul de la Edinburgh e un prilej să revenim asupra tipului de abordare artistică pe care-l practică Silviu Purcărete. Din mai multe puncte de vedere (nu inde­pendente de „spațiul de manevră“ pe care și l-a căpătat în timp și de diversificarea tematic-textuală, în paralel cu „seriile“ Shakespeare de la Naționalul din Craiova), discursul artistic al unuia dintre cei mai interesanți regizori în activitate s-a radicalizat în ultima vreme, integrînd o dimensiune mult mai puțin transparentă anterior: critica societală și morală. Probabil că Silviu Purcărete a avut întotdeauna o atitudine cinică față de lume, viață și artă, reflectată acut în spectacolele lui – și nu e nici pe departe singurul printre directorii de scenă români (Alexandru Dabija ar putea liniștit contribui el însuși la rescrierea definiției cinismului contemporan). Chiar și faptul că lucrează preponderent cu ansambluri mari, în care diferențiază rar individualități (și doar atunci cînd lucrează cu actori excep­ționali), spune multe nu doar despre preferința lui pentru „producții mari“, ci și despre tendința de a