În 1885, dintr-o legătură amoroasă a lui Cara­gia­le cu o amploaiată de la Regia Monopolu­rilor Statului, unde lucra şi el, de ceva vreme, va veni pe lume un copil, Mateiu, care va purta nu­me­le de familie al dramaturgului, cu toate că rela­ţia nu era oficializată. De altfel, în 1889, cînd Cara­giale îşi întemeiază o familie, căsătorindu-se cu Ale­xan­drina Burelly, fiica unui arhitect bucureş­tean, micuţul Mateiu va fi crescut în noua casă, educaţia fiindu-i supravegheată de către scriitor. Între tată şi fiu vor exista şi se vor accentua, cu scurgerea tim­pului, deosebiri temperamentale evidente, an­ta­gonismele reliefîndu-se în fel şi chip. Dar, dea­supra tuturor atitudinilor comportamentale po­trivnice, domina princiar gena scrisului. Dacă I.L. Caragiale era un om de lume, cozeur, chefliu şi fustangiu, Mateiu va fi tipul sobru, neco­municativ, claustrat între preocupările sale de ge­nealogie şi heraldică. Absorbit de investigarea ori­ginilor sale nobiliare, imaginînd şi schiţînd blazoane nobiliare, captivat de personaje şi de o lume aparte, Mateiu Caragiale, prin vestimentaţia caducă, comparativ cu mondenitatea bucureş­tea­nă a anilor ’40 din veacul trecut, era uşor de remar­cat în centrul Capitalei. Prin aerul său olimpian, Ma­teiu părea o fiinţă nepămînteană. Pictoriţa Nuni Dona, nepoata lui Delavrancea, îmi relata că, adolescentă fiind, l-a cunoscut pe Mateiu Cara­giale ca pe un om de mare distincţie, al cărui spirit cultivat era evident de la primele cuvinte ale unei conversaţii. Dacă erai agreat, devenea deschis, de o amabilitate care te copleşea. Rafinamentul său intelectual ilustra cultură temeinică, căpătată prin lecturi şi vizite în locuri şi instituţii de cultură, etapa berlineză a exilului caragialian – Mateiu s-a aflat cîţiva ani la Berlin, împreună cu tatăl său – ju­cînd un rol major în şlefuirea personalităţii sale. Revenind la marea pasiune