Într-o zi de toamnă am fost în vizită pe cheiul Dâmboviţei, mai exact în Complexul Studenţesc Regie.
Cum am ieşit din staţia de metrou Semănătoarea, ce să văd, un pui de guguştiuc căzut din copac, rănit la un picior. L-am luat cu speranţa că o să am grijă de el până când o să-şi ia zborul, dar nu a fost să fie aşa. Credeam că e simplu. Îl hrăneam din mână şi nu bănuiam atunci ce se ascunde în această specie. Din când în când, îl mai ţineam în palmă, dar trebuie să recunosc că nu prea des. Ciudat, când îl ţineam în palmă, îl simţeam mult mai liniştit.
După o lună, m-am mutat într-o nouă casă, şi cum zborul preconizat nu mai avea loc, l-am luat cu mine în noua locuinţă. Era prea liniştit pentru o pasăre. Ziua îl lăsam pe o măsuţă în balcon şi seara lângă calculator, în cameră, şi când stingeam lumina, nu aveam probleme cu el. Simţind totuşi că ceva nu e în regulă cu el, am început să-mi dau seama că are nevoie de afecţiune. Când îl lăsam singur, era lipsit de poftă de mâncare şi devenea apatic. Seara, se apropia de uşa balconului şi spera să mă duc să-l iau de acolo, ceea ce şi făceam, fără excepţie. Cu riscul de a-mi spăla tricoul mai des, îl lăsam pe piept şi el urca bucuros şi se juca cu ciocul prin părul meu, pe faţă, mă mai agăţa de buze şi de urechi. Atunci mi se întărea sentimentul că el mă consideră perechea lui. Faptul că nu stăteam tot timpul cu el începea să îl afecteze. Pe zi ce trecea, i se agrava starea de sănătate. Îl mai scoteam la zbor, dar asta nu îl revigora suficient. Din cauza piciorului rănit, nu mai putea să-l folosească nici pe celălalt, stând mai mult în genunchi. A venit şi ziua în care nu mai putea mânca şi situaţia lui începea să mă deprime. Nu-mi doream să-l văd cum moare. Dar nu a fost aşa. Corpul devenea mai rece, cred, datorită lipsei de hrană, şi ţinându-l în mână, se înviora, hrănindu-se doar c
