Zugrăvită, de obicei, la obârşia sânului drept al naosului, faţă’n faţă cu strana arhierească, icoana se deschide astfel privirilor pioase în toată splendida ei desfăşurare, o măreţie ce se datorează nu numai dimensiunilor generoase şi fastului decorativ, ci şi semnificaţiei spirituale. În cele mai frecvente cazuri, Iisus e îmbrăcat în bogate veşminte de arhiereu sau împărat, cu mitră pe cap, omofor peste sacos, o carte în mâna stângă şi gestul binecuvântării în dreapta, toate semnele atestându‑I ipostaza de Domn biruitor şi slăvit, Judecător al viilor şi al morţilor, al cărui ultim cuvânt pecetluieşte – sau e pe cale de a pecetlui – destinele omeneşti de după sfârşitul veacurilor. Că acesta şi nu altul este momentul reprezentării ne‑o spune şi erminia lui Dionisie de Furna, care – urmând îndeaproape tradiţia iconografică atonită, consacrată de Panselin – desemnează scena prin sintagma „Împăratul Împăraţilor” sau ,,Dreptul Judecător”. Tot atât de adevărat este însă şi faptul – foarte rar întâlnit şi cu atât mai semnificativ – că aceeaşi tradiţie o desemnează nu prin numele sau atributele Personajului central, ci printr’o abstracţie, printr’un termen generic ce se referă la acţiunea celor două personaje secundare: Déisis. Implicaţiile teologice sunt evidente. Prin această denumire, icoana e mult mai mult decât reprezentarea Judecătorului, ea sugerează Judecata în dinamica ei duhovnicească.

Grecescul déisis se traduce prin rugăciune, cerere stăruitoare, implorare. Dar, spre deosebire de prosevhí, care înseamnă rugăciune în general, cu multiplele ei înţelesuri de cerere, adoraţie, laudă, mulţumire, invocare, déisis are un înţeles mai restrâns şi – ca să spunem aşa – mai specializat: ea este o rugăciune de mijlocire, aceea prin care un om sau un grup i se adresează lui Dumnezeu în sprijinul altui om sau al unei comunităţi. În imensa majoritate a cazurilor, cuvâ