S-a vorbit şi s-a scris foarte mult, în ultimele două decenii, despre „rezistenţa prin cultură“ (ghilimelele au fost adesea folosite ironic) a scriitorilor şi a criticilor noştri în regimul socialismului de stat. Subiectul a fost legat, cum era şi firesc, de cel, la fel de mult dezbătut, al cenzurii. Rezistenţa presupune în chip logic o constrîngere şi o presiune exterioară, acestea fiind resimţite în întreg intervalul 1948-1989, inclusiv în momentele de relativă liberalizare (de la finele epocii Gheorghiu-Dej şi începutul epocii Ceauşescu). Sînt mai puţin relevante, pentru analiza de faţă, excesele publicistice ale unor comentatori din anii ’90 care, poziţionîndu-se polemic în raport cu autorii din canonul literar, au contestat nu doar „rezistenţa prin cultură“, ci însăşi literatura publicată înainte de 1990. În anii 2000, faza acestor intervenţii „la cald“, fără distanţă critică şi perspectivă istorică, a fost oricum depăşită, ajungîndu-se la reomologarea scriitorilor importanţi din epoca anterioară. Există însă acum riscul unei alte minimalizări: nu a vîrfurilor literaturii postbelice, ci a contextului de constrîngere totalitară în care ele s-au reliefat. Dacă recunoaşterea unei poete ca Ileana Mălăncioiu e – cu un termen desuet – unanimă, cunoaşterea condiţiilor în care ea şi-a publicat un volum precum Urcarea muntelui nu va mai părea de la sine înţeleasă.
Textele vorbesc inclusiv atunci cînd ele sînt ciuntite şi deformate de cenzură. Versurile expuse acestor operaţiuni de rearticulare în acord cu comandamentele ideologice pun în evidenţă, nu mai puţin, chiar actul cenzurii. Oficial desfiinţată în 1977, cenzura a fost abundent şi consecvent practicată pînă în decembrie 1989, cu filtre multiplicate prin dispariţia unui Centru unic şi vizibil. Responsabilitatea devenea, într-un fel, a tuturor: de la redactorul de carte la directorul edit
