Septembrie 1942. Trupele Axei sunt la porţile Stalingradului, iar spre sud, înaintează spre crestele Caucazului. Corpul 6 armată român dă lupte grele la sud de oraş în debutul primei luni de toamnă, fiind puternic contraatacat în ultimele zile ale lui septembrie în sectoarele diviziilor 1 şi 4 infanterie. Trupele române cedează, dar situaţia este restabilită până la 1 octombrie, prin intervenţia Diviziei 14 blindate germane.

În tot acest timp, Armata 3 română participa la ofensiva spre Caucaz, începutul de septembrie găsind trupele române în importantul oraş Novorosiisk, până la 11 septembrie zona fiind în întregime controlată de forţele germano-române. Prezenţa militară sovietică era eliminată din Kuban şi din peninsula Taman, realizându-se legătura cu trupele din peninsula Kerci. Concomitent, Divizia 2 munte română, comandată de generalul Ion Dumitrache, a înaintat în centrul Caucazului, în direcţia Nalcik.

Preludiul dezastrului de la Stalingrad

Încă de la 31 august 1942, comandamentul Armatei 3 române, aflat în Kuban, a primit ordinul de a prelua de la trupele germane şi italiene apărarea frontului situat în cotul Donului, acolo unde sovieticii dispuneau de un cap de pod cu o dezvoltare frontală de peste 70 km şi o adâncime de 25 km, ce se va dovedi decisiv în bătălia Stalingradului. Intuind potenţialul pericol, comandamentul român a cerut desfăşurarea unei acţiuni militare care să ducă la lichidarea capului de pod, dar Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) a refuzat, invocând – pe bună dreptate – imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată cu precădere pe frontul de la Stalingrad.

În aceste condiţii, comandamentul român a devenit preocupat în legătură cu organizarea unui dispozitiv de luptă în concordanţă cu capacitatea operativă a unităţilor române. La 18 septembrie, comandantul Armat