Multi dintre noi ne dorim iubire reciproca, ceea ce poate fi exprimat ca 'eu iubesc/ eu sunt iubit/a', dar reciprocitatea nu-i chiar o floare obisnuita. Citeam undeva – intr-o carte, dar nu am pastrat cu precizie sursa – ca 'pentru a avea parte de iubire reciproca trebuie sa renuntam la posesivitate'. Adica, a poseda, chiar daca are sensul de dorinta de a avea ceva sau pe cineva, inseamna, in practica, a nu avea, a ne priva de implinirea dorintei, a ne frustra, a indeparta de noi ceea ce vrem sa avem. Iubirea reciproca ar putea fi incompatibila cu posesivitatea pentru ca iubirea presupune un fel de a fi, o stare de constiinta, iar posesivitatea se naste dintr-o alta stare de constiinta, evident, una omeneasca, in care predomina mintea, cu toate hachitele ei aparent rationale. Iubirea frange mentalul si ratiunile sale; pentru iubire, ceea ce este, este si poate fi iubit. Pentru posesivitate, conteaza 'a avea ceea ce este iubit'; relatia in posesivitate este una cu 'un obiect', pe cand iubirea presupune relatia cu un 'subiect'. Pentru posesiv, oamenii, fiintele vii, iubitii si iubitele sunt tratate ca niste obiecte, iar pentru cel ce iubeste fiintele sunt ceea ce sunt; libere sa aleaga ce vor, ce iubesc, ce le aduce fericire. Posesivul vrea ca obiectul sa-i aduca fericire doar lui, fara a intreba daca acesta este fericit sau nu; 'esti al meu, esti a mea, trebuie sa fii fericit sau fericita doar cu mine. Orice alta fericire ai avea, orice situatie sau persoana care se bucura de iubirea ta, inclusiv un copil, devine un rival, obiect al geloziei, al maniei, al invidiei, al rautatii si chiar al violentei'.
Cel ce iubeste, insa, se scuteste pe sine de toate tarele mintii posesive. Pecetea iubirii este libertatea de a fi fericit oricum crezi si poti sa fii, iar daca nu esti fericit cu mine, te iubesc atat de mult incat inteleg ca fericirea ta este mai presus de do
