Plouă la Londra, ce credeaţi? Este prima zi a Jocurilor Olimpice de Vară, ediţia 2012, dimineaţa. E o învălmăşeală! Un corp nesfârşit de trupuri mişună încolo şi încoace, cu mişcări incredibile, ca elitrele unei insecte, cam aşa. Sunt şi eu aici, pârlitul ziarist-turist, un atom din fericirea care va urma. Şi plouă.
Este pentru a treia oară când cel mai important oraş din lume va găzdui Jocurile Olimpice. În 1908, în Regat domnea Eduard al VII-lea, fiul Reginei Victoria, pe care, în dispreţul convenţiilor, o voi numi Victoria Cea Mare şi Bună. Patruzeci de ani mai târziu, Rege era George al VI-lea – povestea lui a fost recent oscarizată. Aţi văzut probabil „Discursul Regelui”. În ’48, cea care avea să devină Regina Elisabeta a II-a avea 12 ani. Acum are 86 şi 60 de domnie.
Pariem? Cândva se va spune despre domnia Reginei Elisabeta că a fost o epocă mare. Finanţiştii insistă că Londra nu avea nevoie de Jocuri, că au costat prea mult, că nu a meritat, dar finanţiştii nu ştiu istorie, ei vă vor arăta cu grafice, cu cifre!, că estul Londrei, cel care trebuia ridicat prin investiţiile olimpice, a rămas la fel de periculos, în afara economiei. Prostii! Finanţiştii nu au înţeles, din nou, nimic.
Plouă la Londra, dar e bine că plouă, ploaia, ca monarhia, e tradiţie aici. Şi a fost zi şi s-a făcut noapte. Ceremonia de deschidere a fost grandioasă. Am fost la Beijing în 2008, ştiu ce înseamnă măreţia. Londra, însă, e cu totul altceva. Toate marile culturi au devotament faţă de propria istorie. Însă Londra şi numai Londra a avut şi acea autoironie, şi acel orgoliu care îi face pe britanici irepetabili. Pur şi simplu mândria de a fi British nu se va putea niciodată fabrica în China. Londra a fost eroică, iar de la existenţialişti încoace ştim că eroismul care nu este decât o imitaţie a eroismului nu este eroism. Dar ştiţi ce se întrebau ziariştii englezi?