Începută ca o curiozitate, atracţia faţă de imaginea filmată va deveni o constantă a societăţii moderne şi o parte a universului cultural şi cotidian. Dacă ar fi să comparăm cu ceva apariţia cinematografului, invenţia lui Gutenberg ar fi, probabil, cel mai potrivit termen de referinţă; căci aşa cum cartea a adus informaţiile mai aproape de fiecare individ în parte, tot aşa, pelicula ne-a apropiat de imaginile în mişcare.

Dezvoltarea de o manieră explozivă a filmului, cu tot ce presupune acesta – de la săli de proiecţie la noi invenţii tehnice, la curente artistice, la propagandă, ba chiar la lărgirea universului imaginar a fiecărui individ în parte – este un fenomen comparabil probabil doar cu revoluţia informatică. Totuşi, agresivitatea şi repeziciunea ce îi caracterizează creşterea fac în aşa fel încât filme, procede artistice sau tehnice să treacă neobservate. Se ajunge ca la un moment dat să nu mai poţi privi înapoi.

Cele trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură, şi, deci, distruse

Apariţia cinematecilor, a filmotecilor, a videotecilor şi a arhivelor particulare, regionale sau naţionale de film, au stat atât sub semnul pasiunii pentru film, pe care personaje asemeni lui Henri Langlois au dezvoltat-o, cât şi a elementelor care fac din film o artă supusă curiozităţii şi efemerului: dubla dimensiune a cinematografului industrie şi artă; demodarea rapidă; uzarea rapidă a suportului pe care este imprimat (cea mai mare categorie a filmelor „vechi” au fost imprimate pe peliculă); tratarea imaginii filmate drept consumabil.

Mai citeste:

Legenda numelor stațiilor de metrou din Capitală. Știți care este singurul peron din București aflat la suprafață?

Putem identifica, astfel, cel puţin trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură: în anii ’20 s-a operat prima dată spălarea sau arderea a tot