Meciul tur din Supercupa Spaniei l-am văzut doar în rezumat, întrucât la momentul respectiv mă aflam pe scenă, prezentând Festivalul Bucovina Rock Castle. Apropo: le mulţumesc sincer şi entuziast colegilor de la Monitorul pentru că au acordat acestui eveniment cultural cu adevărat important spaţiul cuvenit, spre deosebire de celelalte cotidiene care nu pot ieşi din inerţia prezentării pe larg exclusiv a chermezelor cu iz folcloric, cu sau fără grătare / cobze / miei / bundiţe / fanfară / bere. Revin: am văzut doar returul, dar spre deosebire de precedentele întâlniri ale celor două din ultimii 3-4 ani, de data asta chiar nu mi-a fost frică. N-am avut pic de emoţii, am fost convins de victoria Real-ului şi de câştigarea acestui trofeu a cărui valoare o reprezintă doar faptul că de unul de mânere stătea atârnată Barcelona. L-am smuls din mâna lor, întorcând cu un 2-1 precedentul 2-3, însă importantă e maniera în care am făcut-o: pentru prima oară după toţi anii ăştia, madridiştilor („madridistas”) nu le-au tremurat izmenele la întâlnirea, mereu de gradul 3, cu Messi şi ceilalţi. Şi-au regăsit conştiinţa valorii, lucru firesc din moment ce în această întâlnire ei erau Campionii. Ăilalţi aveau Cupa care, chiar dacă este „del Rey”, e totuşi al doilea trofeu ca valoare în orice ţară. S-a văzut asta în dominarea uluitoare de la începutul partidei şi în cele două goluri (care ar fi putut fi chiar 3 - 4) înscrise în nici 20 de minute. Mi s-a confirmat astfel încă o dată că pe Barcelona, ca să o baţi, trebuie pur şi simplu să o iei la fotbal. Adică să fugi, să driblezi, să dai pase lungi, să alergi pe extremă şi să centrezi, dar mai ales să tragi spre poartă de oriunde poţi. Fotbal clasic, nu frecuşul ăla halucinant, interminabil, poreclit tiki-taka şi care are şi el nu atât farmec, cât eficienţă. Dacă le laşi mingea, e pericol. Leacul nu e să le-o ascunzi mai mult