Încep acest editorial prin a spune simplu: „Pentru mine şi pentru majoritatea celor care mai au moralitate, inimă şi decenţă, eşti un erou!” Probabil vă veţi întreba cui adresez aceste vorbe, căci nu prea mai ai cui, în România anului de graţie 2012, mai toţi fiind ahtiaţi după bani, avere sau alte asemenea lucruri trecătoare. Există însă excepţii… Ei bine, cuvintele de laudă sunt pentru Carol Eduard Novak, ciclistul român medaliat cu aur la proba de urmăriri, din cadrul Jocurilor Paralimpice (Londra, 2012). Bravul sportiv este la al doilea „eveniment de anvergură” internaţională, după ce a obţinut medalia de argint acum patru ani, în cadrul aceleiaşi competiţii, la Beijing. Şi asta în condiţiile în care, de 16 ani, actualul campion nu mai are laba piciorului drept, pierdută în urma unui grav accident de circulaţie. Anterior acelui moment dramatic, Carol Eduard Novak fusese campion naţional 10 ani la rând în cadrul probei de patinaj viteză, doborând treptat record după record. Destinul potrivnic a dorit să-i arate acestui om că şi-a spus ultimul cuvânt asupra vieţii sale, însă curajul lui – poate ieşit din comun – de a demonstra că pasiunea este nelimitată surprinde societatea acestui început de mileniu. Trudind, asudând şi strângând din dinţi, Carol a reuşit o performanţă fantastică, dincolo chiar de puterile unei persoane obişnuite, care nu are nicio deficienţă ori nu a suferit nicio pierdere fizică.

Astfel de persoane trebuie să fie ambasadorii acestei ţări în lume, dar şi mesageri ai întregii umanităţi. Lumea (în general) şi românii (în special) sunt sătui de nemernicia, josnicia, prefăcătoria şi mizeria din sufletele semenilor; moral vorbind (poate chiar şi fizic, după experimente fără număr), societatea merge spre o decadenţă sinonimă cu extincţia. Ne interesează doar cum să-l păcălim pe cel din jur (deşi i-am promis ceva), cum să ne săltăm peste celă