Ferguson ne spune de un sfert de secol povestea fotbalului. Şi nu pare să fi obosit.
Scoţian dintr-o familie modestă. Mestecă gumă. De fapt, o striveşte, privind spre teren cu uimirea celui care descoperă ceva nemaivăzut. La 70 de ani, este rumen în obraji şi ţîşneşte de pe bancă sprinten ca un adolescent. Se bucură deplin, nestudiat. Practică o eleganţă vestimentară proprie claselor mijlocii din Regat. Costumele scumpe îl strîng la umeri, iar paltoanele şi le asortează cu cîte o bluză de training cu guler înalt. A ajuns pe Old Trafford cu 26 de ani în urmă, iar acum tocmai a bifat al 1000-lea meci pe banca lui Manchester. Manchester United.
Iar despre Alex Ferguson. A cîta oară despre Ferguson devenit între timp Sir Alex? Ce mai poţi adăuga nou despre el, după cîte s-au spus şi s-au scris? Acoperit de glorie şi de ani, domnul acesta care conduce o legendă a intrat el însuşi în legendă. Am spus acoperit, nu împovărat. Ferguson nu dă semne că a obosit. Nu pare deloc plictisit. A schimbat 5-6 generaţii de jucători, s-a schimbat el însuşi. Semna cu United, în toamna lui ‘86, pe cînd Steluţa noastră strălucea pe firmamentul Europei. Găsea o echipă obosită şi mediocră, amintirea celei care uimea continentul la sfîrşitul anilor ‘60. Norman Whiteside, Paul McGrath şi Bryan Robson, vedetele de atunci, erau fotbalişti mari, dar aveau probleme cu alcoolul. Aşa a început reconstrucţia, cu ideea că băutura (în exces) dăunează grav performanţei. Cu Viv Anderson şi Jim Leighton. Cu Steve Bruce, primul căpitan al lui United din era Ferguson. Au urmat Mike Phelan şi Paul Ince, Garry Pallister şi Ryan Giggs, adolescentul galez care de-abia împlinise 17 ani. A mai fost apoi domnia chic a lui Eric Cantona. Şi epoca victoriană Roy Keane. Şi protectoratul lui Paul Scholes. Şi dreptul de aur al lui David Beckham în plină epocă elisabetană. Plus gheata aruncată în capul prea
