Comisarul European pentru Justiţie, Viviane Reding, a făcut recent o afirmaţie crucială: „Menţinem o supraveghere atentă (a situaţiei din România) după lupta politică teribilă din iulie şi august.
Am putut cere oprirea unui fel de puci parlamentar". Aşadar, la cel mai înalt nivel al Comisiei Europene este folosit cuvântul „puci". Asta mă face să reamintesc de unde a pornit totul: de la loviturile gangstereşti date de USL în ziua de marţi, 3 iulie 2012. Reproduc textul pe care l-am scris în acea zi tragică pentru democraţia din România. Un text cu un titlu care, din păcate, s-a confirmat: „Gustul amar al loviturii de stat".
„Aceste rânduri nu sunt scrise de un ziarist, ci de un cetăţean. Iar acesta nu este un editorial, ci un strigăt de disperare.
Da, este o lovitură de stat. Nu una militară, cu tancuri şi vipuşti, ci una derulată de două instituţii civile - Parlamentul şi Guvernul -, prin încălcări succesive ale legii. De fapt, prin încălcarea mai multor legi, inclusiv a legii supreme - Constituţia.
De unde ştiu că e lovitură de stat? Îi simt gustul. E un gust amar, care vine din stomac şi ajunge în cerul gurii, provocându-mi o stare de greaţă şi un sentiment de nesiguranţă.
În ultimele săptămâni mi s-a întâmplat ceva ce nu mai păţisem de multă vreme: am simţit pericolul. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să simt pericolul.
Prima dată - în anii '80, când ameninţarea era difuză, plutea în aer, nu avea contur, dar o simţeam aproape. A doua oară - în prima jumătate a anului 1990, când, abia ieşiţi din euforia însângerată a Revoluţiei, am avut revelaţia unei înşelătorii istorice, prin instalarea la putere a unei clici de sorginte stalinistă. A treia oară - la mineriada sângeroasă din 13-15 iunie 1990. A patra oară - la mineriada din ianuarie 1999. Şi a cincea oară - când în finala prezidenţială din 2000 au ajuns Ion Iliescu
