Moto: „Văd cărturarii și văd savanții

Viețile lor curate zidiri

Toată planeta știe bărbații

Craiovei noastre, vise și iubiri“.

Imnul Craiovei „Albă Craiovă“ –

Versuri: Mihai Duțescu

Muzica: Eugenia Manole

Mă întreb cine și-ar dori ca orașul său să fie condus pe rând de un primar comunist, unul cabotin, iar apoi de către Bond, James Bond (nu-i cunosc echivalentul feminin, poate Lara sau Lia Croft?). Numai locuitorii unei Craiove foste, adică fostă Cetate a Banilor, fostă citadelă a industriei românești, fostă cu echipă de fotbal au experimentat pe pielea lor variantele de mai sus în ordine cronologică. Din acest motiv, încerc cu dreptul celui născut, crescut, educat și muncitor în această urbe să fac o analiză critică a aventurismului și habarnismului edilitar de care am avut parte cu toții după anul 1990 până în prezent.

A fost mai întâi El, bătrânul activist, nedumerit până la final cum se trece de la societatea multilateral dezvoltată la un oraș viu, cu nimic mai prejos celor din vestul Europei aflate, vai, atât de aproape, la doar două-trei ore de zburat cu avionul, mai puțin decât făcea el cu Volga neagră când era mare ministru până la orașul Stalin. Omul a fost bine intenționat, atâta doar că „managementul“ pe care îl buchisise la „Ștefan Gheorghiu“ nu mergea neam. A încercat să traseze directive, să dea indicații prețioase, folosea gesturi largi, copiate de la mentorul său executat atât de nemeritat la Târgoviște, când cu palma descria constructorului Dorel traseul străzii Râului. Nici un rezultat, deși a descântat-o prin tăierea panglicii inaugurale de vreo trei ori, parcă special să-i facă în ciudă, nici până în ziua de azi reabilitarea nu s-a mai terminat. După o zi de vorbit cu mâinile, se întorcea obosit acasă, ușor confuz cum de Electroputere nu mai reușește să vândă în CAER, cum Fabrica de Avioane dă oameni a