Vizita în Cetatea Eternă este, pentru oricine, un moment extraordinar. Așa a fost și pentru mine, în urmă cu jumătate de an, iar impresiile cu care am plecat de la Roma au fost și încă sunt intense. De aceea m-am bucurat când am citit despre noul film al lui Woody Allen, To Rome with Love, și am fost printre primii piteșteni care au mers să-l vadă la cinema. Mă așteptam în primul rând să revăd locurile care m-au impresionat în Roma, dar să și retrăiesc atmosfera unică a străduțelor pierdute prin Trastevere, dar nu era de lepădat nici distribuția italo-americană destul de bine garnisită cu staruri mai mult sau mai puțin consacrate. Iar dorințele mi-au fost, în mare parte, îndeplinite. Exterioarele sunt extraordinare, inlcusiv cadrele de pe străduțe, făcându-te să te simți, pentru vreo oră și jumătate, că încă te plimbi prin Piazza del Popolo, sau că vizitezi Colloseumul, sau că stai așezat pe Treptele Spaniole. Subiectul filmului, sau mai bine zis poveștile care se derulează în acest decor extraordinar, sunt însă uneori greu de înțeles și, prin urmare, dificil de urmărit. Spre exemplu, cu greu reușești să-ți dai seama ce caută o satiră a tendinței televiziunilor de a transforma anonimi în celebrități peste noapte cu tema legată de frumusețea orașului și de dragostea unuia dintre cele mai romantice locuri din lume. După cum nici ambiția regizorului de operă interpretat chiar de Woody Allen de a-l promova cu orice preț pe viitorul cuscru, antreprenor de pompe funebre, posesor al unei voci de excepție însă, se dovedește a fi un demers mai degrabă penibil. În rest, filmul este relativ ușor de digerat, destul de amuzant pe alocuri, ceea ce te face să nu regreți că ai dat banii și chiar să-ți dorești să-l revezi. Dar asta nu pentru performanțele actoricești sau pentru genialitatea scenariului, ci pentru senzația unică de a te regăsi, fie și pentru câteva minute, din nou pe