S-a stins, după suferinţe inimaginabile îndurate-n tăcere, Constanţa Buzea.

Abia ce se risipise curiozitatea lacomă a reporterilor, la moartea lui Adrian Păunescu, şi Constanţa Buzea şi-a pierdut fata. Acum, s-a dus şi ea, lăsîndu-l pe Andrei Păunescu singur în faţa tuturor acestor nenorociri venite într-o oribilă, gîfîită succesiune.

Încerc să găsesc un sens în acest scenariu al morţii şi în „regia” care i s-a dat. Poeta era credincioasă, cu toate că nu prea discuta nici despre credinţa sa, nici despre obiectul ei. În ultimii ani, în care am avut privilegiul s-o cunosc, avea o blîndeţe învelită în ironii fine şi, aşa zicînd, „punctuale”. Îl executa scurt pe cîte un impostor literar, cutare veleitar grafoman care năpădea redacţia României literare cu manuscrisele sale nepreţuite îndeajuns.

Cumsecădenia Constanţei Buzea nu era, aşadar, fără nuanţări. În interiorul ei se simţea un criteriu valoric, pe care această poetă de prim ordin a strălucitei generaţii ’60 l-a servit timp de decenii: nu doar în opera proprie, ci şi în întîmpinarea nou-veniţilor în literatură. Poate că doamna Buzea n-a fost chiar atît de acidă ca „domnul Geo” (Dumitrescu), care, la rîndul lui, era mai puţin şfichiuitor decît Poetul a cărui voce parcă i se transmisese (Arghezi); dar, dincolo de politeţe şi de generozitate, în literatură este preferabil să nu dai speranţe şi să nu întreţii iluzii. Bisturiul Constanţei Buzea era acela al unui critic literar; şi tăia în carne vie. Spre deosebire de risipitorul de elogii Nichita Stănescu, pentru care toţi cei din jur erau ori deveneau subit geniali, Constanţa Buzea avea o exigenţă fără intermitenţe, nu uşor de suportat.

Omul însuşi părea destul de dificil, fiind interiorizat şi greu de „apucat”. Îşi crease, în poezie şi-n afara ei, un spaţiu de autoapărare şi de diluare a mizeriilor cotidiene. În anii socialismului real, evazi