FOTO: George Topârceanu, Veronica Gorgos, Otilia Cazimir, coborând dinspre Universitatea Mihăileană pe strada Carol (zid de colţ cu strada Vasile Pogor de odinioară) (foto din revista Dacia literară, nr. 5-6, 2012 )
Una dintre cele mai puternice amintiri din copilăria mea este legată de vizitele pe care le făceam, împreună cu mama, la o Doamnă în vârstă, cu părul alb tuns scurt, țintuită la pat din cauza unei paralizii care i-a marcat ultimii 20 de ani de viață. Locuia în Iași, pe strada Gândului nr. 1, în spatele Cinematografului Victoria și lângă Agenția Tarom. Casa nu părea diferită față de celelalte din zonă, era mică și destul de ștearsă. Dar cum pășeam înăuntru, de mână cu mama, curiozitatea mea devenea de nestăvilit. Oamenii blânzi și surâzători, multe cărți, voci calde, amintiri răsfirate peste tot, o istorie complicată, și mai ales, fotografia mea așezată aproape de patul Doamnei, între fotografiile fiicelor ei. Una dintre ele, Irina, avea sa-mi fie profesoară de franceză, peste niște ani buni. Îmi aduc aminte că cineva mă lua în brațe și mă așeza pe patul acela mare, aproape de ea și mă uitam fascinată la culorile din jur și la mâinile ei, pentru că Doamna, atunci când nu citea sau scria, tricota lucruri minunate. Și mai îmi amintesc că, atunci când am mai crescut un pic și am învățat să citesc, cu lăcomie, am petrecut într-o zi minute bune conversând, intimidată, cu soțul Doamnei, un Domn înalt, impozant, dar mereu surâzător, despre Tom Sawyer și amicii săi buclucași. A fost o discuție pe care am purtat-o cu toata seriozitatea celor câțiva ani pe care îi aveam pe atunci.
Numele Doamnei era Veronica Gorgos, pe numele de fată Zosin, și am pus verbul la timpul trecut pentru că această Doamnă s-a stins din viață, în februarie 1977, la numai 66 de ani. A fost prima femeie procuror din România, este cea care a semnat, în 1945, Decretul de îm
