Expulzări, repatrieri şi iar expulzări, furturi, violenţe conjugale sau petreceri princiare - aşa ar putea arăta rezmatului discursului public despre ţigani, căci scepticismul românilor e la fel de opulent ca petrecerile ţiganilor. „Adevărul" vă spune poveştile mici, individuale, aproape banale ale Claudiei Bulată şi Alinei Şerban. Poveştile de viaţă care, de fapt, nu bat niciun film.
Generalizările sunt periculoase - inclusiv aceasta -, deci aceste poveşti nu sunt reprezentative pentru comunităţile din care fac parte. Şi nici nu trebuie să fie. Sunt acele femei invizibile pe lângă care trecem fără să le observăm. Arareori, poate niciodată, nu ne-am putea gândi că sunt împuţite, delincvente, mincinoase ori înflorate. Totuşi, şi ele sunt ţigănci.
De câte ori n-aţi pus mâna, instinctual, protectiv, pe geanta de pe umăr în apropierea un ţigan? N-aţi fost de două ori mai atenţi atunci când, în autobuz, aţi călătorit lângă femei cu fuste şi baticuri colorate? Pe site-urile ziarelor, orice articol ce conţine cuvântul „ţigan" are, invariabil, subsolul indundat de hingheri anonimi, inflexibili, care-şi poartă cu fermitate ochelarii de cal şi înverşunarea gratuită. Citiţi, în continuare, un mic crâmpei din cealaltă realitate a ţiganilor, cea care rămâne nevăzută.
„Uite ţiganca, poate iau vreun microb!"
Claudia Bulată are 44 de ani şi este contabilă la o fabrică de mobilă din Mizil. A terminat un liceu economic, însă facultate n-a mai făcut. În perioada admiterilor, a fost internată în spital. În anul următor şi-a pierdut mama şi, nu mai târziu, încrederea că încă mai e timpul pentru studii. Aşa că s-a angajat, la o societate agricolă, pe funcţia de contabil.
În comunitatea din care face parte, nu multe femei au carte de muncă. Majoritatea duc gospodăria, au grijă de copii, se duc la şedinţele cu părinţii. Nici bărbaţii nu prea lucrează, cei mai mu
