Dintre cei trei mușchetari – trei băieți și o doamnă – Constanța a fost răbdarea și acribia. De câte ori asista, amuzată, la certurile noastre, spunea un singur lucru: “Băieți, liniștiți-vă!“ Că era la facultate, în apartamentul din Berceni, în cel de deasupra Sălii Dalles sau în vila din Sandu Aldea, asta era tot ce ne spunea Constanța: “Băieți, liniștiți-vă!“ Până la urmă, s-a dovedit că nimic nu putea să se liniștească în acei băieți.
Nu am uitat niciodată caietele ei groase (cam 200-250 de pagini), terorizante, în care scria tot timpul. Cel puțin o poezie pe zi. Mă întreba dacă vreau să-mi citească ce a scris ieri, ziceam da, deschidea caietul și îmi citea. La sfârșit mă întreba: “Dorine, tu ce ai scris ieri?” “Nimic”, răspundeam invariabil. Constanța dădea nemulțumită din cap și spunea doar atât: “Dorine, Dorine…”
Moartea a început să strige catalogul.
Întâi a ridicat mâna Ioan. Apoi Adrian. Acum câteva zile, Constanța. Fac ochii roată, văd ca prin ceață câțiva tineri nedumeriți de lumea care-i lua în primire, lume căreia fiecare dintre ei i-a răspuns după cum s-a priceput. Mi-i reamintesc pe Paul și Elsa, primindu-ne, pe mine și soția mea, în casa lor din Freiburg. După ce ne-au instalat “în pod“, de fapt un apartament superb, Paul a spus apăsat: “Aici a stat, șase luni, și Ioan Alexandru. Ne vedem la cină…”
Ani de zile, m-am aflat între ciocan și nicovală. Între laxitățile ce au făcut viața lui Adrian un spectacol, dar l-au pierdut, și inflexibilitățile Constanței care i-au făcut viața un chin, dar au salvat-o ca mamă și poetă, locul era extrem de dificil. După ce își pleda o cauză sau alta, Constanța se uita, lung, la mine. “Știu că mă iubești, dar voi sunteți băieți… “
După plecarea mea din România, 1985, o bună vreme am comunicat prin mama mea. Se vedeau des și vorbeau “ca între văduve”. Formula mă tulbura, fiindcă, în r
