Biata fiinţă a avut parte de o moarte oribilă. Câini vagabonzi au escaladat gardul şi au tăbărât asupra sa. Nu s-a putut apăra pentru că nu era mai mare decât ei. Câinii l-au sfâşiat şi l-au mâncat. Era un cangur pitic de la grădina zoologică din Ploieşti. Se numea Speedy. Perechea sa murise cu câteva luni înainte, muşcată de bot de un şobolan.
Drama familiei de canguri pitici de la Ploieşti nu trebuie să treacă neobservată. Nu ştiu cine este vinovat. Directorul grădinii zoologice? Lipsa de fonduri? Primăria din Ploieşti? Sper că se va face lumină în acest caz. Însă dincolo de asta rămâne marea întrebare cu privire la grădinile zoologice. Cât de justificate moral sunt acestea?
Trebuie să admit că nu am înţeles niciodată rostul acestor instituţii. Ca orice copil, am fost şi eu odată fascinat de animale. Însă totul s-a terminat într-o după-amiază de vară. Eram în vizită cu părinţii într-o rezervaţie de zimbri undeva în nordul Moldovei. Animalele, impresionante, stăteau în ţarcuri decente, în aer liber. Nimic nu anunţa oroarea pe care am decoperit-o.
Dând ocol perimetrului, am dat, la marginea pădurii, peste un fel de bordei. Uşa avea gratii. M-am aplecat să mă uit înăuntru. Prin întuneric se desluşea o formă incertă. Era un urs, condamnat să trăiască într-o hrubă în care cred că nici nu se putea ridica în patru labe. Privirea animalului acela m-a bântuit de atunci. Niciodată n-am mai putut vizita un circ sau o gădină zoologică.
Cel puţin nu din varietatea aceea, cu cuşti cu gratii. Am mai fost o singură dată, la Berlin, într-un loc unde ţineau animalele în ceva care aproxima habitatul lor natural. Dar aceste locuri de promenadă nu trebuie să ne facă să uităm că mai există încă animale sălbatice ţinute în cuşti mizerabile, uneori de tot felul de indivizi suspecţi. Acum căţiva ani opinia publică a aflat despre un urs ţinut cinci ani în condiţii
