La fel ca ultimii ani, şi 2012 a adus cu sine, în plan economic, ingredientul nelipsit al vremurilor noastre: incertitudinea. Incertitudine privind veniturile sau cheltuielile, incertitudine privind legislaţia, privind politica economică a statului etc.
Este un mediu incert, unde a prognoza este o loterie, unde a programa este o himeră. Această stare a economiei şi, putem spune, a societăţii, a produs o evidentă stagnare a pieţei bursiere româneşti, care nu a mai înregistrat aceeaşi volatilitate ca în ultimii ani, în timp ce lichiditatea a fost adesea la „cota de avarie“.
Ca atare, vara acestui an nu pornea de la cele mai bune auspicii. Experienţa ultimilor ani ne punea în gardă: puteam vedea o piaţă dominată de vânzători şi de dorinţa de siguranţă, de „debarasare“ de active riscante. Declanşarea crizei politice interne era astfel mobilul perfect pentru o altă perioadă negativă a pieţei bursiere autohtone.
Surprinzător, bursa românească nu a înregistrat şocul tulburărilor interne. Dacă leul s-a depreciat puternic, indicii bursei autohtone nu au scăzut, ci au înregistrat uşoare aprecieri. De la începutul lui iulie, indicii au crescut cu peste 5%, indicând o insensibilitate surprinzătoare a pieţei la zbuciumul politic pe care întreaga ţară l-a parcurs în ultimele săptămâni. Cum am putea explica o atare contradicţie? Nu cred că este nevoie de explicaţii savante, ci cred că motivele sunt destul de simpliste. După ce am intrat în al cincilea an de stres pentru pieţele financiare, multe dintre elementele negative au fost mai mult decât integrate în preţurile de tranzacţionare. De exemplu, faptul că România este o ţară cu un mediu intern instabil nu mai poate surprinde pe nimeni. La fel, sentimentul că funcţionarea greoaie a statului nu poate fi, pe termen scurt, din păcate, nici accelerată, nici frânată este unul omniprezent. Poate mai interesant de c
