Priveşti micul ecran şi, oricât ai butona, ai senzaţia că te afli în „Anul cârtiţei“.
Teoretic, orice protest merită o ştire. Indiferent de câţi protestatari numără sau de motivele care-i animă. Modul în care presa îl reflectă depinde însă de buna-credinţă, ca să nu zic bunul-simţ al jurnalistului. Fiindcă nu este totuna dacă ies în stradă mii sau zeci de mii de oameni cu o manifestaţie la care participă aceleaşi câteva persoane. Şi una este să protestezi împotriva unei nedreptăţi sau pentru o cauză nobilă, iar altceva să militezi pentru încălcarea legii sau să ceri moartea celor pe care-i conteşti.
Ceea ce se întâmplă în ultimele săptămâni pe malurile Dâmboviţei se încadrează mai degrabă în a doua categorie. Dintr-un motiv evident. Protestul anti-Băsescu nu mai are nicio legătură cu situaţia reală a ţării, cu nesfârşita criză politică şi economică, fiind un simplu spectacol de linşaj mediatic. Un spectacol pus în scenă, cu regularitate şi cu recuzita de rigoare, ba în Piaţa Universităţii, ba în faţa Curţii Constituţionale, ba la Parlament, ba la Cotroceni.
Televiziunile se întrec, seară de seară, în a da manifestaţiei statutul de „breaking news". A strănutat vreun rezervist, a leşinat vreo revoluţionară, a revenit pe baricade parlamentarul Ghişe? Gata, ne anunţă crainicii, întrerupem programul pentru o transmisie „live"! Ce dacă s-a întâmplat la fel şi ieri şi alaltăieri? Ce dacă „breaking news" înseamnă, de fapt, să relatezi un eveniment ieşit din comun şi de o importanţă deosebită? Priveşti micul ecran şi, oricât ai butona, ai senzaţia că te afli în „Anul cârtiţei", filmul în care reporterul se trezeşte în fiecare dimineaţă retrăind aceeaşi zi.
O manipulare şi mai subtilă constă în metoda de filmare a cadrelor. Din mijlocul mulţimii, puţin de jos în sus, în racursi, cum ar zice un regizor, pentru ca personajele să pară mai multe. Ce-ar
