Un bărbat inteligent şi cu stofă ştie să-şi aleagă femeile din viaţa lui. În mod similar, patronul unei firme valoroase ştie să-şi aleagă oamenii cu care lucrează. Dar mai ales ştie să-i desemneze pe cei care reprezintă instituţia în public.
Acest lucru este valabil pentru toate domeniile, inclusiv pentru cluburile româneşti de fotbal. Între Iuliu Mureşan de la Cluj şi Meme Stoica de la Bucureşti e aceeaşi diferenţă ca între Arpad Paskany şi Gigi Becali. E o distanţă care, dac-ar fi s-o măsurăm în kilometri, acoperă drumul de la Cluj la Bucureşti.
Merită felicitările noastre cei de la Cluj pentru modul în care, pe timp duşmănos de criză economică mondială, se pricep să scoată un profit gras din fugărirea imprevizibilei băşici futbolistice. Cumpără jucători pe bani puţini şi-i vând de cinci, de zece ori mai scump, fără să uite să păstreze un procent din revânzarea lor ulterioară. Şefii clujeni se mulţumesc să ochească jucători străini, să-i ruleze puţin şi apoi să-i vândă, dar nu să-i vândă oricum. Ci pe nişte preţuri mari de te doare capul.
Nu trebuie să ne împotmolim în iluzii: deşi Clujul are o importantă populaţie de etnie maghiară, românismul iese în evidenţă şi în cazul CFR-ului; în sensul că şefii de acolo n-au răbdare să înfiinţeze şcoli pentru copii, ca să-şi crească propriii jucători. N-au răbdarea necesară pentru asta; ei vor profit nu imediat, dar rapid. Apropo, n-am să înţeleg niciodată de ce şcolile astea sunt numite „academii”, căci academie înseamnă tocmai inversul unei creşe.
Ceferiştii clujeni sunt ca nişte pokerişti, ca nişte speculanţi pe piaţa liberă. Nişte pokerişti perfecţi, cel puţin pentru România. Văd unde e miza şi plusează. Au inspiraţie, o mai dau şi în bară, dar când se face plus cu minus treaba merge.
Întreb şi eu: e ceva rău în asta, acum când pokerul – pentru practicarea căruia nu demult se distribuiau ped
