Cărţile lui Neagu Djuvara ridică nişte văluri, mai împrăştie din fum şi îndrăznesc să evidenţieze acele părţi ale documentelor care fac din români un neam normal, adică un amestec de mai multe etnii, limbi, valori şi tradiții care, fără a domina vreun element pur românesc, a ajuns la frumoasa şi naturala formă în care se găseşte astăzi.
Ce bine că suntem neam de nobili: daci, geţi, romani – toate popoarele demne de stimă şi mândrie ale antichităţii! Şi ce bine că nu suntem unguri sau, şi mai rău, ruşi. Bine că nu ne tragem din acele triburi asiatice necivilizate, înapoiate şi vulgare care ne-au împresurat, supărat şi asuprit de atâta amar de ani. (Sărăcuţii de noi – meritam noi, oare, neam de oameni respectați și delicaţi ce suntem, aşa ceva?) Dar iată că datorită rezistenţei noastre eroice pe aceste meleaguri, nimeni n-a reuşit să ne ştirbească suzeranitatea şi independenţa. Sau nu?
Dragii mei eroi de altădată, nimeni nu urmărește să vă umbrească binemeritata glorie! Eu cu atât mai puțin. Dar mi s-a întâmplat ceva zilele trecute care a ajuns în sfârşit să pună un mare semn de întrebare asupra afirmaţiilor tranșante care, înşirate mai sus, sumarizează istoria României aşa cum ne-a fost (şi ne mai este) predată ea în mărinimosul sistem educaţional de stat. Ce s-a întâmplat? Mi-a picat în mână o carte de Neagu Djuvara: Thocomerius – Negru Vodă, un voivod (alegerea termenului aparține autorului) de origine cumană la începuturile Țării Românești (Humanitas, 2011, ediția a III-a) pe care, după parcurgerea grăbită a prefeţei, nu am reuşit să o mai las din mână.
Departe de a fi o recenzie în adevăratul înțeles al cuvântului, aceste scurte impresii redau surpriza (trebuie să recunosc, plăcută) pe care am resimţit-o în urma lecturii textului lui Djuvara. Concluzia ce se impune – şi pe care o bănuiam instinctiv, dar, nefiind de prof
