Căutăm nota justă a bucuriei pentru un aur necunoscut. Nu trebuie. E de ajuns să ne bucurăm.

Refuz sentimentalismele. Le refuz pentru că le refuză şi el. Refuz poetica lacrimogenă care ar trebui, în bună tradiţie patetic-neaoşă căreia i-am căzut pradă de prea multe ori, să însoţească primul aur paralimpic din istoria României. Aceasta nu e o poveste de adormit copiii, ci de trezit adulţii. Eduard Novak a respins condiţia amputatului cu o asemenea forţă încît – nu mă împuşcaţi! – cîteodată m-am întrebat ce caută la aceste Jocuri, cele speciale. Eduard Novak e campionul naţional de fond. Punct.

Înţelegeţi? E cîştigătorul titlului în lupă egală cu toţi ceilalţi rutieri care au picioarele întregi. Cum se poate? Exact aşa: Eduard-Carol Novak este un ciclist ca toţi ceilalţi. Nimic din demersul său nu cere o atenţie aparte, o altfel de privire. Proteza e discretă. L-am observat la Turul Sibiului. Edi a fost pe toată durata cursei un rutier ca oricare altul. A ieşit în evidenţă doar atunci cînd a ţipat la colegul bulgar care n-a respectat tactica la contratimpul pe echipe. Caracter de şef. Omul e simpatic şi civilizat odată dat jos din şa, dar ferm cînd e vorba de regulile meseriei. Presupun că are slăbiciuni şi părţi întunecate ca mine sau ca tine. Acum a luat un aur pe care aproape că nu ştim cum să-l primim. Eduard nu ne stoarce nici o lacrimă. Edi ne solicită doar un pic de atenţie. Nu pentru el. Pentru noi.

Etapa a fost lungă tare, iar la capătul ei e Păltinişul, un munte-spaimă. Singur în faţă, tînărul Zoltan Şipoş trăieşte o dramă. O defecţiune îl face să piardă timp enorm, probabil şi victoria. Excedat la a n-a oprire, izbucneşte către tatăl său, arbitru: “Nu puteai să-mi iei o bicicletă mai bună?!”. Eduard habar n-are de toate astea. E în spate rău. E ostenit. Fiecare pedală e un mic munte de urcat. Se gîndeşte să renunţe. Nu mai poate, pur şi s