Ceva lipseşte. Ceva esenţial. O simt în fiecare pas, la fiecare colţ de stradă, în cuvinte rostite şi nerostite.
Ţara în care trăiesc e un peron de gară de provincie, în care fumul trenurilor se amestecă cu lacrimi de disperare, ochi resemnaţi şi rânjete de hiene. O ţară în care o rochie de mireasă devine cu mult mai importantă decât procentele de promovabilitate a unei generaţii de 18 ani. O ţară în care, cu ochii lipiţi de sticla televizorului ori de cea de băutură, oamenii au uitat să viseze. Au uitat să ţintească mai sus. Din 10 oameni, 10 se întunecă la întrebarea „Ce mai faci?". Din 10 oameni, 10 dau vina pe politicieni, pe bănci, pe soartă, pe Dumnezeu.
Suntem obosiţi. Obosiţi şi resemnaţi. De parcă toată durerea trăită de bunicii şi străbunicii noştri ni s-ar fi scurs în mâinile, picioarele şi minţile noastre. Suntem îmbătrâniţi înainte de vreme, prizonieri prinşi între două salarii, pentru care singura bucurie e vizita lunară la supermarketul plin cu himerele unui capitalism spre care am tins şi la care nu vom ajunge niciodată.
Consumăm în fiecare zi. Casa noastră e plină de ambalaje ale unor lucruri de care nu avem nevoie. Treptat, am ajuns să ne consumăm pe noi înşine. Ne devorăm viitorul şi, odată cu el, destinele copiilor noştri. Şi în toată această frenezie canibală, râdem. Râs forţat, cu gura mare, până la urechi. Un râs care nu mai este demult al nostru. De parcă stupidul serial de comedie „Leana şi Costel" s-ar fi coborât din studiouri în casele fiecăruia.
Lipseşte ceva. Şi nu e vorba de bani, putere de muncă sau inteligenţă. Nici măcar de valori ori modele. E loialitatea. Căci noi, ca popor, nu am avut niciodată această calitate esenţială. Loialitatea faţă de credinţele noastre, loialitatea faţă de durerile şi bucuriile noastre. Loialitatea faţă de cel de lângă noi. Faţă de copiii noştri, faţă de visele, de speranţele no
