De ce România a încetat să-şi mai afirme valorile naţionale, rezumându-se la a şi le apăra găunos, doar în situaţii de ananghie politică?

Criza din această vară a readus în discuţie o temă latentă: marja de manevră externă a deciziei politice de la Bucureşti sau, cu o expresie ceauşistă, problema „neamestecului în treburile interne". Liderii alianţei de la guvernare şi susţinătorii lor din presă compară UE cu Înalta Poartă, în timp ce preşedintele Băsescu vede o singură direcţie - Vestul. Înţelepciunea şi nuanţele au dispărut.

În cazul USL, e vorba despre un naţionalism de conjunctură, improvizat din sentimentul neputinţei de a se opune presiunilor apusene în dosarul referendumului. Uniunea Europeană şi America au ajuns să fie înfăţişate mediatic drept imperii coloniale din simplul motiv că intervenţiile oficialilor lor au permis revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Raţiunile care ar putea ridica într-adevăr semne de întrebare în relaţiile cu Occidentul - de pildă, aberaţiile impuse de corectitudinea politică, cedarea pe redevenţe mult prea mici a unor resurse minerale ori dublul standard în chestiuni de imigraţie şi forţă de muncă - nu există în discursurile premierului Ponta şi ale fostului preşedinte interimar Antonescu.

Alegerea inechivocă a preşedintelui Băsescu - Vestul - este corectă în principiu, din perspectivă strategică, dar mai ales ca potrivire mentală: românii îşi iau din Occident valorile laice. Greşeala sa ţine însă de vehemenţa mesajelor şi de eludarea unei tradiţii a diplomaţiei româneşti, aceea de a juca mereu, calm şi discret, la toate capetele unde trebuie să jucăm pentru a ne securiza existenţa naţională. Soliditatea parteneriatelor euro-atlantice se probează prin fapte, acelea contează, dar această consecvenţă nu înseamnă să aruncăm în aer podurile firave pe care diplomaţii de carieră le construiesc în capitalele un