Nu sunt adeptul cultivarii sentimentului de panica si insecuritate fata cu asaltul unor unguri excitati. Ar fi irational si neprofitabil. Dar de un lucru sunt ingrijorat, si anume de risipa politicianista a energiilor de la noi, de semnalele de neliniste transmise de oficialii europeni si americani, si chiar de mana lunga, pescuitoare in ape tulburi, a unor puteri stiute si nestiute. Ambitiosi cum ii stim, ungurii se lasa lesne sedusi de vise de marire. Aceasta calitate periculoasa sau nobil defect ii face sa doreasca cu ardoare marirea tarii lor. Format in aceasta cultura, ungurul are ca vis perpetuu Ungaria Mare, dominanta in Europa Orientala, precum in secolele XIV-XV. Dar ei nu pot disimula slabiciunea numerica a elementului maghiar, de natura sa le cauzeze nelinisti serioase. Luand act de forta argumentului democratic si national, dupa 1848 au decis sa abandoneze ideile liberale si sa se alieze cu dusmanii de moarte ai independentei lor, austriecii. Curentul independentist, impartasit de multi unguri, poate majoritari, a fost strivit de ambitia aristocratiei maghiare, autoproclamata legatura testamentara a celei militare, luptatoare pentru tara, rege si credinta catolica, in Evul de Mijloc. Asa s-a nascut anacronicul regim dualist, care a dirijat natiunea intr-o directie absolut eronata, ce se va dovedi curand o fundatura a istoriei. Cele 5-6 milioane de etnici unguri cat numarau la 1867, anul inaugurarii funestului regim, se incapatanau sa domine ca alta data, cand manuiau palosul cu invoire si cu bani de la Papa, cand aparau crestinatatea la Portile Orientului, cand Iancu de Hunedoara si Matei Corvinul - ambii romani, de altfel - faceau fapte de vitejie ce impresionau Europa. Romanii, slovacii, sarbii si croatii ii depaseau numeric de cateva ori. In plus, intre ei si aceste natiuni existau diferente de rasa, limba si mentalitate atat de profunde, ce erau, in p