În ultimele trei secole, Rusia a fost totdeauna interesată să controleze o parte cât mai mare a Oceanului Mondial prin intermediul unei flote militare cât mai mari. De la ţarul Petru I la preşedintele Vladimir Putin, obsesia rusă pentru dobândirea şi menţinerea condiţiei de mare putere navală este una dintre constantele realmente importante ale relaţiilor internaţionale.

Săptămâna trecută, noi elemente au com­pletat tabloul deja absolut îngrozitor al si­tuaţiei din Siria. Presa internaţională anun­ţa, de exemplu, că, începând din pri­mă­va­ra anului trecut, peste 8.000 de militari guvernamentali au fost ucişi în confruntările cu opoziţia (AFP, 31 august, citând afirmaţiile di­rec­to­ru­lui unui spital din Damasc). Dar cum armata siriană este aceea care are monopolul ab­­solut al armamentului greu (tancuri, tunuri grele, aeronave de luptă), putem uşor înţelege cât de uriaşe au fost, prin comparaţie, pierderile în­re­gistrate în ultimele 18 luni de forţele de opoziţie, mult mai puţin bine înarmate, şi mai ales de populaţia civilă, masacrată în multe cazuri de către trupele gu­ver­na­mentale cu o sălbăticie greu de imaginat. Tot spre sfârşitul săptămânii trecute, pre­şedintele egiptean Mohammed Mursi dă­dea de înţeles că „regimul opresiv“ din Si­ria trebuie să abandoneze puterea (Reu­ters, 30 august). Şi, cum Egiptul este, de­mografic şi militar, cea mai puternică na­ţiune arabă, această atitudine pecetluieşte, cel puţin din perspectiva intereselor ac­to­rilor regionali, soarta regimului Assad. Tot în ultimele zile ale lui august, agenţiile in­ternaţionale de presă publicau şi relatări despre faptul că aviaţia de luptă a lui As­sad bombardează mai multe oraşe con­trolate de opoziţie, iar artileria de mare ca­libru trage asupra suburbiilor Da­mas­cu­lui.

Dar în spatele episoadelor de un dramatism extrem, care com­pun, luate împreună, situaţia din Siria,