În cadrul acestei rubrici, am prezentat de-a lungul timpului evoluţia literară a mai multor scriitori-medici. Printre aceştia se numără şi Dan Ioan Nistor, pe care cititorii noştri l-au cunoscut ca un exemplar poet creştin ortodox. În primele materiale critice pe care i le-am dedicat, îl numeam „Claudel al nostru“, comparându-l cu apreciatul poet catolic francez. Cele dintâi plachete de versuri se menţin în acelaşi registru poetic, pentru ca recenta culegere Cântul clipei/ Cantique de l’instant (volum bilingv) să debuteze cu o desfăşurare de lirism esenţial. În a sa primă secţiune, numită original Dezgrădiri, numai frecvent întâlnitul cuvânt „duh“ aduce din când în când un iz de sacralitate, dar proiectează în lumină profilul unui poet pentru care poezia este un mod de exprimare dincolo de credinţă. Pentru a ieşi din generalităţi, să aducem în atenţie mai întâi poemul ce dă titlul volumului, alcătuit din unităţi poematice izbutite. Prima în care se foloseşte antiteza, apariţia polară permiţând delimitarea unui spaţiu virtual îngrădit de li Publicitate mite semantice. Între acesta, poetul ne invită să plantăm lumea sa figurativă. Jocul de cuvinte, neaşteptat şi surprinzător, foloseşte cu măiestrie alunecările de sens şi sinonimia verbului a uita. În poemul Din al ispitei… întâlnim o definiţie creativă a amintirii: „…amintirea-i/frântura de vreme/în perpetuu incest“. Dacă se încearcă extragerea exemplară a vreunui vers din poemul Năpârlire, se observă că lucrul acesta ar dărâma eşafodul liric; de aceea, cităm integral: „Sub maluri năpârlesc/reptile, jivine/golaşe stânci/împerechez/în lepădări de sine/clipă neuitată/suflare-ţi aud,/ne veghem/un duh/în trupul ud“. Aceeaşi densitate o are şi poezia Amăgitoru-mi eu, unde incertul self umed al poetului îşi leapădă strânsoarea în aşteptarea ninsorii pe galbena frunză. Nu se putea ca un poet tomitan să nu mearg