România se pregăteşte să treacă prin cel mai mare eşec politic şi diplomatic din ultimii ani: ratarea aderării la Spaţiul Schengen şi, odată cu ea, amânarea pe termen nedeterminat a discutării unei noi ţinte.

Ar fi o notă de plată usturătoare prin care partenerii europeni ai României se pregătesc să dea un semnal cât se poate de clar: acţiunile iresponsabile ale clasei politice de la Bucureşti nu pot rămâne nepenalizate, iar populaţia trebuie să înţeleagă faptul că a-i tolera pe politicienii care sfidează interesul naţional şi valorile comune ale statelor membre UE înseamnă totodată şi a prelua asupră-i achitarea grosului facturii.

Însă dată fiind experienţa ultimelor aproape patru luni, am putea liniştiţi conchide că amânarea aderării la Schengen va rămâne cel mai mic deserviciu făcut României.

Cel mai prost scenariu, în schimb, ar fi putut fi de departe acela în care europenii şi americanii i-ar fi lăsat pe liderii de la Bucureşti în pace, limitându-se cel mult la a lansa de ochii lumii câteva mesaje inconsistente cu privire la drama disoluţiei statului de drept şi la a privi de pe margine cum ţara se scufundă, cu totul şi definitiv.

Din fericire, nu a fost deloc aşa, iar asta pentru că România anului 2012, deşi plină de imperfecţiuni cum o ştim, şi-a găsit după plecarea Guvernului Năstase un loc interesant în reţeaua globală şi regională de relaţii externe.

Ar fi una dintre explicaţiile plauzibile şi de bun simţ pentru anvergura baletului diplomatic executat în timpul crizei politice de către oficialii UE de la Bruxelles şi de către liderii celor mai influente cancelarii.

Vecinătatea tumultuoasă cu Federaţia Rusă a avut întotdeauna darul de a complica ecuaţiile deja complicate pe care România le-a avut de rezolvat, de-a lungul timpului, în plan intern sau internaţional.

Totul a intrat într-o nouă fază după ce, acum opt ani,