A face confuzie între genuri şi specii înseamnă a pierde capacitatea de a controla cognitiv lucrurile. Această confuzie anulează demarcaţia dintre general şi specific. Orice lucru poartă în sine calităţile generalului genului căruia îi aparţine, dar şi calităţile specifice, cele ale speciei căreia îi aparţine, altfel nu ar mai fi de sine stătător ca specie. Abia mai departe se situează, dar la fel de distinct, calităţile unicităţii sale ca membru al speciei. Toate aceste aserţiuni nu sunt simple generalităţi ori pedanterii teoretice. Ele sunt extrem de importante pentru medicină. Procedând invers, orice medic ştie că fiecare bolnav este unic, deşi boala poate să fie aceeaşi, cunoaşte clasicul „Noi tratăm bolnavi, nu boli“. Este nivelul unicităţii. Nivelul speciei este nivelul bolii. Toţi cei care au o boală, pe lângă specificitatea unicităţii lor au şi o serie de caracteristici comune, care se constituie în specia de boală, care îi face diferiţi pe membrii speciei de membrii altor specii. Generalitatea maximă aparţine genului, acela de om bolnav, care presupune o serie de trăsături care îl deosebesc de omul sănătos. Consecinţele acestor delimitări teoretice sunt deosebit de importante din punct de vedere practic. Adică între grupele de boli există o asemenea diferenţă în necesitatea de abordare, încât a le neglija şi a le aborda în comun, nu doar în generalitatea genului, ci şi a speciei, înseamnă a rata asistenţa sanitară. Astfel, nu poţi să abordezi o urgenţă vitală ca pe o oarecare boală cronică, pe care o poţi programa din raţiuni administrative. Nu poţi să îl obligi la tot felul de demersuri administrative „voluntare“ şi coplăţi pe un bolnav cu tuberculoză sau pe un pacient cu HIV, care sunt şi potenţiale ameninţări pentru sănătatea publică. Publicul trebuie apărat prin cele mai eficiente mijloace. La fel, boln Publicitate avii fără discernământ, fie ei