"Salut, Mache!
Salut, Lache!
Ce faci, Mache?
Acum, bine, Lache! Dar să mă fi văzut ieri... am avut o criză!!!!
Ce criză, Mache?
De unde să ştiu eu, Lache! De la rinichi, trebuie să fi fost, că mă dureau şalele de nu mă puteam mişca!
Şi, cum ţi-a trecut, Mache?
Din senin, Lache! Parcă mi-a luat cu mîna! Mi-a dat nevastă-mea nişte ceaiuri de-ale ei, am mai băut şi eu cîteva beri, peste normă, după sfatul micului Tache; aşa face şi el cînd îl apucă... nu de multe ori, dar cam des!"
Oricît de neverosimil al părea, dialogul imaginar al personajelor caragialiene sintetizează de minune modul în care oamenii şi conducătorii noştri tratează în continuare singura temă care contează: "Criza societăţii româneşti". Sau, ar trebui să conteze, pentru că, de fapt, "lumea celor de sus", ca şi "lumea celor de jos" se dă în vînt după orice discuţie, după orice subiect, e gata de trăncăneală despre orice, cu aceeaşi preocupare pentru coerenţă şi pentru logică pe care o găsim şi la personajele lui Caragiale, nulă! Mai puţin, subiectul de la care atîrnă... nu e sigur dacă şi trecutul, dar prezentul şi viitorul... e dincolo de orice îndoială, "Criza"!
Multă vreme am crezut şi am susţinut că motivul pentru care oamenii reacţionează atît de slab, de tîrziu şi de fără convingere la situaţiile de criză socială este faptul că, spre deosebire de criza de rinichi a amicului Mache, cele sistemice nu dor! Experimentele făcute asupra societăţii româneşti în ultimii douăzeci de ani oferă, totuşi, proba contrarie: sunt dureroase şi nu puţină lume "merge cocoşată şi se ţine cu mîna de şale", la figurat, dar şi la propriu, ca urmare a tratamentelor interminabile cu "reformă" la care am fost şi suntem supuşi, chiar dacă nimeni nu ştie de unde vine durerea: de la criza financiară mondială, de la criza Uniunii Europene, de la criza Greciei, de la criz
