La kilometrul zero al democraţiei, protestele nu mai există, dar nici nu au murit. Un grup de revoluţionari şi câţiva pensionari curioşi îşi fac veacul prin zonă.
Reaprinsă de decizia Curţii Constituţionale de a invalida referendumul din 29 iulie, flacăra protestelor anti-Băsescu mai pâlpâie doar prin implicarea câtorva grupuri direct interesate şi a câtorva nostalgici care trec seară de seară prin Piaţa Universităţii, doar-doar s-o întâmplă ceva. Pe de o parte sunt plimbările la ceas de seară din jurul Palatului Cotroceni, conduse de colonelul, Mircea Dogaru şi de senatorul Ioan Ghişe, iar pe de altă parte - protestul anemic din faţa Teatrului Naţional.
La Piaţa Universităţii, locul unde la începutul acestui an s-a desfăşurat una dintre cele mai puternice mişcări de protest de după Revoluţie, au mai rămas numai câteva bannere agăţate de statuile-paiaţe din faţa teatrului şi un grup firav de revoluţionari, traşi mai la umbră şi aşezaţi pe scaune. Protestează, zic ei, pentru reintrarea în plată a indemnizaţiilor de „luptători" suspendate de Guvernul Boc în decembrie 2011.
Când au auzit că suntem de la ziar, au sărit ca arşi: „Să ne dea indemnizaţiile înapoi, că avem rate la bănci şi murim de foame. Uită-te cum murim! Cartianu ăla al vostru şi cu Turcescu, ei ne-au nenorocit. Din cauza lor ne-au luat banii, că au înrăit poporul împotriva noastră, că se duc copiii la «Cartof» (n.r. - monumentul dedicat eroilor morţi la Revoluţie, situat în faţa Senatului) şi scuipă pe el".
Stau aici în fiecare zi, şi-au întins şi nişte pături pe iarbă, mai fac şi cu rândul, dar deocamdată nu se omoară cu protestul. „Avem o promisiune că zilele astea se rezolvă ceva. Până atunci o lăsăm mai moale, să vedem", şopteşte unul cu pălărie şi accent de ardelean care mărturiseşte că a venit de departe, dar nu vrea să spună de unde. Oricum, revoluţionarii nu mai
