România avea ca şi bătută în cuie aderarea la spaţiul Schengen, pentru luna septembrie, în două etape - mai întâi deschiderea frontierelor aeriene şi maritime, apoi cele terestre. În doar trei luni, din iunie până în septembrie, convulsiile politice provocate de USL la Bucureşti au dărâmat tot ce se negociase până atunci între ministerele de Interne şi Afaceri Externe cu polii de decizie de la Bruxelles.
Marian Tutilescu, secretar de stat în Ministerul de Interne, şi Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe şi actual şef al Cancelariei prezidenţiale, sunt oficiali implicaţi în acest proces politico-diplomatic. Ei au explicat pentru gândul cum s-a pierdut meciul la Bucureşti, de ce noul termen realist de aderare a României la Schengen este perioada martie-iunie 2013 şi de ce greşeşte premierul Victor Ponta, chiar dacă teoretic are dreptate, când spune că raportul pe Justiţie şi opiniile comisarului european Viviane Reding nu au juridic nicio legătură cu aderarea României la Schengen.
O problemă psihologică?
România a început negocierile de aderare la spaţiul Schengen în 2007, imediat după aderarea la Uniunea Europeană, alături de Bulgaria. Demersuri preliminare pe capitolul Schengen avuseseră loc încă dinainte de aderare, pentru că Tratatul Schengen face parte din acquis-ul comunitar.
În luna iunie 2011, România a obţinut votul final prin care Consiliul European şi Parlamentul European recunoşteau faptul că au fost îndeplinite toate condiţionalităţile tehnice pentru primirea în Schengen. Pentru a obţine acest lucru, România a cheltuit peste un miliard de euro, conform fostului ministru de Interne Ioan Rus, pentru securizarea şi modernizarea frontierelor şi a echipamentelor folosite pentru a preveni traficul de persoane, imigraţia ilegală şi restul infracţiunilor transfrontaliere, precum şi pentru interconectarea sistemelor şi structu