- Cultural - nr. 171 / 4 Septembrie, 2012 Memento Post restant Nu ma grabesc sa afirm, dar spun acest lucru de mult timp, Constanta Buzea este, iata, a fost, cea mai mare poeta pe care a dat-o literatura romana, literatura care nu duce lipsa de mari poete, de la Magda Isnos, Maria Banus, Nina Cassian, Ana Blandiana si trecand prin Ileana Malancioiu si Mariana Marin. Poezia Constantei Buzea merita staruire atenta asupra-i si rasplateste cum putine poezii o fac, bucura si uimeste fara sa aiba cliseele minore ale poeziei catalogate in general ca fiind feminine. Cred ca nu gresesc daca afirm ca e singura alaturi de Nichita Stanescu, in generatia sa, care pare nascuta dintr-un miracol al firescului, care are o rasa particulara si originala, densa a limbajului. Celelalte orientari sunt fie expresioniste, fie variind, complexe in alt sens decat cel al puritatii neaparat. Mi-am pus candva intrebarea daca poezia ei e feminina sau biografista in prima instanta. Am rezolvat atunci problema, dar intrebarea, fugitiv spusa, cred ca are mai mare pregnanta analitica decat chiar raspunsul ei. Incerc in observatia mea sa nu fiu sentimental si sa nu reduc luciditatea. La nivelul unei vieti, intalnirile cu Constanta Buzea au fost putine (cum ai da paine, firimituri unor pasari), aparent intamplatoare, dar de o mare profunzime. Rar intalnesti oameni in care suferinta face casa buna cu bunatatea, cu rigoarea si cu un talent de scoala veche, in sensul cel mai bun cu putinta. Fie ca ne-am intalnit in Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, fie in redactia Romaniei literare, sentimentul a fost unul special si dens. Nu era un om amabil, ci un om de o blandete feroce prin care tinea la oameni si la plante, ca la insi ce nu dezamagesc. In volumul al doilea din Netraitele (Ed. Vinea, 2008) exista un poem in proza sfasietor despre balconul cu plante al singuratatii. Nimic sentimental, nimic ex