- Social - nr. 172 / 5 Septembrie, 2012 Victoria socialismului”, fie in varianta sa stalinista, fie in cea nationala (ceausista) a impus societatii o idee periculoasa si extrem de paguboasa: cea a egalitarismului. Evident, nu este vorba de egalitatea in drepturi civice, juridice si politice, ale cetatenilor, ci de o extindere a acestei egalitati in toate sectoarele si la toate segmentele ansamblului, social, dar si la cel individual, al capacitatilor intelectuale si creatoare ale indivizilor. Aceasta nivelare valorica s-a asociat, concomitent, cu o neincredere si cu un dispret abia disimulate fata de clasa intelectuala. Medicii, dascalii, oamenii de cultura erau vazuti ca un rau necesar, ei nu si-au gasit nicicand vreun loc in vestita stema cu secera si ciocanul si, in documentele de partid, se aflau mereu trecuti in sectiunea "alte categorii sociale”. Accentul pus pe contributia strict materiala oferita societatii nu a putut stirbi, totusi, in totalitate, prestigiul acestor categorii de specialisti. Prestigiu creat si consolidat in perioada interbelica. Cu cat accesul in invatamantul teoretic superior se restrangea, cu atat aspiratia parintilor de a-si vedea copiii intrati in aceste compartimente considerate de elita, dincolo de sabloanele propagandistice, crestea si ii determina sa faca orice efort pentru ca acestia sa iasa din atat de "sanatoasa” clasa sociala proletara si sa ajunga sa puna pe masa o "paine mai alba”, lor si copiilor lor. Un paradox al comunismului din deceniile al optulea si al noualea a fost si constituirea unei elite medicale, profesorale si culturale, rezultate in urma unei selectii riguroase si a unei pregatiri solide (pe care nici macar nu si-o pot imagina generatiile actuale), pe care a ingropat-o, insa, in sate rupte de lume si neelectrificate sau in suburbiile noilor mari orase, in mijlocul unei populatii pestrite si lipsite de identitat