În urmă cu un an, electoratul român era la fel de dezamăgit de prestaţia actualei clase politice pe cât este şi acum. Se simţea nevoia apariţiei unor noi forţe politice, care să spargă cercul vicios al alternanţei la guvernare a diverselor combinaţii dintre aceleaşi partide şi aceiaşi politicieni, incapabili să-şi ţină promisiunile şi să aducă la îndeplinire un proiect politic coerent.

Noua Republică, mişcarea fondată de Mihai Neamţu, promitea să răspundă acestor aşteptări - dacă nu în totalitate, măcar ale celor cu sensibilităţi de dreapta. Formată îndeobşte (dar nu numai) din oameni tineri, cu competenţe dovedite, care se feriseră până acum să ia parte la jocurile meschine ale politicienilor, se anunţa ca o alternativă la felul în care se făcuse politică în România ultimelor două decenii. „Pentru a parcurge treptele spre o nouă Românie avem nevoie de-o altă clasă politică formată din lideri necompromişi, oameni competenţi şi vizionari pragmatici" - se afirma în manifestul programatic al organizaţiei.

A existat, de la bun început, o suspiciune: nu cumva noua organizaţie este o construcţie de rezervă a cuplului Băsescu-PDL, menită să înlocuiască partidul compromis în ochii electoratului pentru că nu reuşise să dovedească a avea alte scopuri decât deţinerea puterii politice pentru a obţine beneficii economice pentru membrii săi şi grupurile ce gravitează în jurul lor? Suspiciunile au fost alimentate de bunăvoinţa cu care a fost primită noua formaţiune de către o serie de lideri ai PDL, partid care altfel ar fi trebuit să o perceapă ca pe un adversar direct.

Întrebarea care s-a pus de la început a fost: este Noua Republică o formaţiune care doreşte să-şi croiască un drum propriu, cu adevărat diferit de cel pe care merseseră partidele existente? Sau este doar un mecanism menit să colecteze voturile celor care nu doresc venirea la putere a alianţei co