Rezistenţa nonviolentă este, în esenţa sa, o metodologie de război asimetric. În mod predictibil, dictatorii se bazează pe avantajul forţei brute pentru a-şi învinge adversarii. De aceea, insurgentul inteligent caută să lupte în terenul propriului avantaj comparativ – acela al mobilizării puterii celor fără de putere.

● Campaniile nonviolente de succes au cîteva lucruri în comun. Mai întîi, reuşesc să mobilizeze o susţinere masivă din partea unor sectoare foarte diverse ale societăţii. În al doilea rînd, tind să-şi mixeze metodele, combinînd tactici ale concentrării (proteste, demonstraţii, mitinguri, ocupări ale spaţiului public) cu tactici ale dispersării (rămasul acasă, greve, boicoturi).

● Nu în ultimul rînd, multe dintre campaniile nonviolente sînt capabile să determine o inversare a loialităţilor în rîndul „pilonilor de susţinere“ ai regimului: elite economice, birocraţia civilă, media oficială, elite academice, aparatul de securitate. Dar asta nu se întîmplă pentru că suporterii regimului încep să simpatizeze instantaneu cu rebeliunea neînarmată. La un moment dat, aceste elite ale regimului încep să înţeleagă că rezistenţa lor la schimbarea statu-quo-ului a devenit mult prea costisitoare – politic, economic şi social. În cele din urmă, rezistenţa nonviolentă nu cîştigă neapărat pentru că este legitimă în sine, ci pentru că regimul nu poate suporta costurile impuse asupra sa de o populaţie care refuză să se teamă şi care a început să spună colectiv „nu“.

● Spre exemplu, grevele lucrătorilor din industria de petrol a Iranului l-au deposedat pe Şah de veniturile necesare, pentru a convinge elitele economice şi establishment-ul de securitate să-l sprijine mai departe. Activiştii din timpul mişcării americane pentru drepturi civile au învăţat cum să facă segregaţionismul costisitor pentru afacerile albilor. Refuzînd să părăsească la orele prî